Misiunea Orchestrelor
Radio din lume pare
a se desprinde, transparentă,
de la prima
vedere a programului
unui festival dedicat
lor: cultivarea gustului
pentru diversele muzici mai
noi (provenite preponderent
din ţările respective), într-un
delicat echilibru cu repertoriul
tradiţional.
Cel puţin aşa au arătat cele
nouă zile de RadiRo, festivalul organizat
şi produs de Radio România, ajuns
la a treia ediţie. Creaţii muzicale din
ultimele două secole şi jumătate, cu
graniţe (imaginare) stabilite de Joseph
Haydn (Concertul nr.1 pentru violoncel
fiind scris în jur de 1765) şi o primă
audiţie a unui alt austriac (2016), au
putut fi auzite de publicul bucureştean,
evident entuziast mai ales în faţa
momentelor solistice, şi mai puţin
receptiv la suflul proaspăt al muzicilor
nefamiliare. Dintre acestea din urmă
nu au lipsit sonorităţi norvegiene ale
secolului XX, propuse de Alfred Janson
şi Geirr Tveit (Orchestra Simfonică
Radio din Norvegia), piese moderne
şi contemporane semnate de englezi,
de americani, de un sovietic şi un
austriac: Benjamin Britten, George
Barker, Malcolm Arnold, Peter Maxwell
Davies, Steve Reich, Samuel Barber,
Aaron Copland, Mieczys?aw Weinberg,
Gerald Resch (nume incluse în
programele excelent alcătuite de
orchestrele din Leipzig, Viena şi de
BBC Concert Orchestra). Au evitat
vreo aromă autohtonă în repertoriu
Orchestra Simfonică din Shenzhen
– căreia trebuie să îi fim recunoscători
pentru gestul de curtoazie de a include
Rapsodia nr.1 de George Enescu în
program, singura piesă românească
în acest festival – şi Orchestra Naţională
Radio.
Frunzărind acelaşi program de
sală al Festivalului RadiRo, perspectiva
din care a fost conceput e cumva
derutantă: nu poţi afla nici prenumele
compozitorilor (înlocuit de iniţială),
nici date minimale despre creaţii pe
care publicul românesc le aude probabil
pentru prima oară. La Bucureşti,
interesul se concentrează aşadar
exclusiv pe interpreţi. Menirea Radioului
de a informa şi educa s-a transferat,
presupunem, transmisiunilor de
concerte, însă ascultătorul aflat în
sală, în cazul în care ar fi fost
mânat de curiozitate, nu ar fi avut
cum să afle ce este acest necunoscut
Concert de M. Weinberg pe care îl
cântă Gidon Kremer, decât dacă ar
fi putut consulta rapid internetul
de pe vreun telefon mobil. Mulţi nu
au mai aflat, aşadar, nici măcar din
ce secol provine această muzică,
cu atât mai puţin vreo informaţie
despre impresionanta poveste a
compozitorului evreu, născut şi educat
la Varşovia, de unde a reuşit să fugă
în 1939, singurul din familia care
avea să se stingă în lagărul de concentrare
de la Trawniki. Stabilit în Uniunea
Sovietică, pe Mieczyslaw Weinberg
(sau Moisej Vajnberg, 1919-1996) îl
leagă o admiraţie reciprocă şi o
prietenie durabilă cu Dmitri Şostakovici,
iar renumele său componistic porneşte
mai cu seamă de la muzica de scenă.
Kremer – cu reputaţia de nonconformist,
dovedită din nou, şi cu enorma sa
cuprindere repertorială – îi reliefează
acestui concert scris în 1959 vâna
neoclasică şi melodiile infinite, orientale,
oferindu-ne minunatul său sunet
violonistic şi puritatea emoţionantă
a acutelor, precum şi rafinata înţelegere
a microstructurilor, a volutelor şi a
personajelor din muzica lui Weinberg.
L-a secondat, în seara de 29 septembrie,
ORF din Viena, sub bagheta eficientă
şi convingătoare a lui Cornelius
Meister.
Concertul pentru vioară de Weinberg
a fost înconjurat pe de o parte de
Insulele tânărului compozitor austriac
Gerald Resch (născut la Linz în 1975),
o primă audiţie mondială atractivă
prin sensibilitate şi ştiinţa orchestraţiei,
şi pe de alta de Simfonia nr.1 de Jean
Sibelius, cu inedita sa prospeţime şi
întorsăturile surprinzătoare de fir
narativ, sugerând pe alocuri un
Ceaikovski îngheţat într-un iglu sau
tehnica de polifonie schumanniană.
Un alt concert pentru vioară s-a
aflat în centrul programului din 30
septembrie, când Orchestra Naţională
Radio l-a însoţit într-o manieră
remarcabil de colorată şi precisă
pe Alexandru Tomescu în partitura
lui Samuel Barber din 1939. Cu
violonistica-i impecabilă şi puterea
de convingere izvorâtă din inteligenta
înţelegere a textului pe care îl comunică,
Alexandru Tomescu a avut şi avantajul
unei colaborări excelente cu Leo
Hussain. Deocamdată, dirijor principal
al Opéra de Rouen Haute-Normandie,
Hussain şi-a construit renumele
mondial în primul rând în domeniul
genului liric, iar contribuţia sa în
montarea Oedip-ului lui Enescu de
la Covent Garden, din luna mai a
acestui an, a fost hotărâtoare în
dezvelirea sensurilor complexe ale
capodoperei enesciene, rămase aproape
un secol în uitare pe scenele mari
ale lumii. Publicul românesc îşi
aminteşte dovezile de ireproşabil
profesionalism pe care le-a primit
din partea lui Leo Hussain în ultimele
două ediţii de Festival Enescu. A
salvat concertul monumental cu
Gurrelieder de Arnold Schönberg,
înlocuind în ultimul moment un dirijor
indisponibil, iar anul trecut a dirijat
opera lui Alban Berg, Wozzeck, în
concert, reuşind, de fiecare dată,
performanţe neobişnuite în faţa
Orchestrei şi Corului Filarmonicii din
Bucureşti.
Şi acum, la pupitrul Orchestrei
Naţionale Radio, Leo Hussain ne
convinge că ingredientele care compun
un mare dirijor înseamnă (nu neapărat
în această ordine) tehnică impecabilă,
o vastă cultură muzicală cu disponibilitate
către orice zonă a istoriei muzicii,
personalitate charismatică şi dorinţa
de a sonda mereu sub pojghiţa partiturii.
A reuşit să reliefeze liniile subtil
întrepătrunse, diferenţierile minimale
de dinamică din Simfonia a II-a de
Johannes Brahms, pentru a evita
pasta sonoră uşor de obţinut cu un
minim efort; a însufleţit cele Patru
interludii marine din opera Peter
Grimes de Britten şi l-a însoţit cu
multă grijă şi participare afectivă pe
Alexandru Tomescu în Concertul de
Barber.
Am rămas cu regretul de a nu fi
putut participa la întreg festivalul
RadiRo, şi mai ales la concertul final
din 1 octombrie, cu BBC Concert
Orchestra: programul se anunţa
palpitant, iar englezii ştiu să fie
versatili, să poarte experienţe muzicale
incitante către oricine, pretutindeni.
Şi întotdeauna pun în prim plan şcoala
britanică de compoziţie.
