RFR – adică Revista Fundațiilor Regale. Multă vreme pomenirea numelui revistei fusese interzisă; cînd teroarea a scăzut în intensitate, s-a permis pronunțarea unei variante intermediare și false, „Revista Fundațiilor”. (Care Fundație? Atît! Nimic mai mult).
Dacă parcurgi un număr oarecare dintr-o veche revistă literară, ții în mînă un fragment de epocă, în tot inefabilul ei, o fotografie în alb-negru a anului și a lunii în care a apărut revista. Răsfoind nr. 11, noiembrie 1939, al RFR, țin în mînă, poate, numărul pe care îl citea cîndva tatăl directorului nostru Nicolae Manolescu, doar cu cîteva zile de venirea pe lume a primului său fiu. Timpul trece repede, anii zboară…
RFR fusese, în perioada interbelică, revista noastră cea mai solidă și mai reprezentativă. Găseai prezente în ea toate domeniile umaniste, dar nu găseai deloc politică. Polemici literare? Inexistente. Garnitura de critici și de comentatori ai literaturii era de un asemenea calibru, încît înfruntările de opinii deveneau superflue; Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, George Călinescu și Perpessicius supravegheau atent spectacolul literar contemporan și pronunțau, de obicei, în legătură cu el ultimul cuvînt. Cine să-i contrazică și cu ce argumente?
Acest număr din noiembrie 1939 reprezintă, involuntar, o selecție a ceea ce cultura noastră avea mai bun. Iorga deschidea grupul cu însemnări de călătorie din Banat (Priveliști bănățene), în care prozatorul, entuziast la vederea Munților Cernei, trasa rapid istoria culturală a provinciei; nu bănuia că- i rămăsese de trăit doar un singur an. Al.Philippide traducea integral și magnific Le Voyage de Baudelaire; proza era semnată de Gh.Brăescu și de Henriette Yvonne Stahl, în timp ce Ion Petrovici publica textul unei conferințe ținute la o universitate franceză (Limitele explicării psihologice). Mircea Eliade era și el prezent cu un studiu savant de istorie a religiilor, intitulat Ierburile de sub cruce. Comentariile critice, semnate de Perpessicius și de Cioculescu, analizau stilul prozei lui Iorga și lumea lui Mihail Sadoveanu. G.Călinescu, prin Fișe literare, publica fragmente din viitoarea sa Istorie (aici capitolul despre Gheorghe Sion), iar Pompiliu Constantinescu – o sinteză consacrată dramaturgiei lui Caragiale.
În același număr, E.Lovinescu oferea un fragment din Memoriile sale, Petru Comarnescu se ocupa de teatrul lui Sherwood (Pădurea împietrită, premiera recentă din Statele Unite). Mihail Sebastian, unul dintre redactorii RFR, scria despre G.M.Zamfirescu, dispărut pe neașteptate, și despre Charles Péguy, Alain-Fournier și Georg Trakl, văzuți drept victime ale războiului mondial precedent și simboluri ale condiției tragice a scriitorului.
Și pentru ca totul să se încununeze glorios, academicianul francez Daniel Rops publica o conferință închinată lui Péguy, scrisă special pentru revista românească. Un total de 240 de pagini format de carte mare, tom masiv și fără figuri în text.
Sumarul transcris nu e o ficțiune, chiar dacă așa pare: numărul 11 din 1939 al RFR a avut exact înfățișarea descrisă mai sus. După ce își revine în urma amețelii care îl cuprinde, cititorul român al anului 2017 constată cu uimire că autorii colaboratori ai acestui număr păreau pînă acum pentru el total incompatibili. Nu învățase oare, în facultate și după aceea, că Mircea Eliade, pro-legionar notoriu, disprețuia tot ce ține de Rege și de Casa regală? Că naționalistul Iorga se afla la polul opus celui în care îl găseam pe Lovinescu? Nu știa oare că G.Călinescu nu voia să aibă a face nu nimeni din cercul „Sburătorul”? Că Mihail Sebastian era deja un marginalizat? Da, așa este, toate semi-adevărurile acestea au fost pînă astăzi repetate de sute de ori, dar asta nu înseamnă că ele ar fi reflectat situația reală. Dovadă – numărul din RFR de mai sus, un număr între altele și la fel ca altele.
Adevărul este că doar o istorie literară politic interesată, scrisă în perioada comunistă, s-a complăcut în a descrie Interbelicul drept o perioadă a luptei acerbe dintre comuniști și fasciști. Această imaginară confruntare, intrată apoi în conștiința generațiilor postbelice, fusese construită cu un singur scop: acela de a inventa, pentru comuniști și pentru aliații lor, o presupusă poziție majoră în cultura noastră interbelică, poziție pe care n-au avut-o în realitate niciodată.
Și se mai urmărea ceva: ascunderea faptului că marii intelectuali ai momentului au fost majoritar de partea democrației liberale, pe care au sprijinit-o continuu. Diferențele de opinii politice nu i-au împiedicat niciodată să facă împreună cultură de nivel extraordinar, ca în numărul 11 din RFR examinat aici.
Ce păcat că o asemenea revistă nu mai poate exista astăzi! Și ce păcat că Revista Fundațiilor Regale este practic necunoscută cititorilor români din anul 2017! Lectura cîtorva numere alese la întîmplare ar arăta nu doar nivelul atins de cultură în perioada interbelică, ci și modul ideal de a face mare cultură într-o țară ca a noastră – prin aglutinare, nu prin excludere.