toată lumea a primit-o pe Madeleine Andronescu, la debut (nesperînd nimeni că asta va fi tot), dacă nu ca pe o revelaţie, măcar cu braţele deschise. Unii chiar cu ele larg deschise. Cum, bunăoară, Nichifor Crainic, pentru care Madeleine „face figură aparte prin ingeniozitate liberă“, în vreme ce „mai toţi“ ceilalţi poeţi tineri „scriu la fel şi ca manieră şi ca nivel estetic“1 şi ar putea semna liniştiţi unul în locul altuia fără să-şi dea cineva seama. Eveniment erau Zilele Babii2 şi pentru Perpessicius, căruia „copilul acesta teribil al lirismului nostru feminin“3 nu numai că-i înfăţişa „două din cele mai subtile poezii de dragoste“,4dar îi prezenta de-a dreptul „o valoroasă operă lirică“ şi „un real talent poetic“.5 Şi astea nici nu sunt cine ştie entuziasme faţă de cel al lui Mircea Bogdan, pentru carele Zilele Babii sunt„o carte în care sensibilitatea şi temperamentul (lui Madeleine, n.n.) s-au pulverizat în fiecare vers“, astfel încît, pînă la urmă, cartea „este Madeleine Andronescu întreagă, pînă în ultimul firişor de viaţă.“6 (Probă, aşadar, de autenticitate cu rezoluţie maximă). E, şi mai tare spus, o carte care te buimăceşte şi-n faţa căreia „stai multă vreme ca înaintea unei probleme grele, a unei apariţii labirintice şi misterioase.“7 Adicătelea, destul de perplex, măcar pînă-ţi revii. Cum se face că la asemenea aplauze Madeleine a răspuns cu tăcere definitivă, e greu (dar nu, fireşte, imposibil) de justificat (deşi Perpessicius dădea de înţeles că aşteaptă de la ea un roman, „romanul Albei ca zăpada,“8 nici acesta n-a mai venit). Fapt e că Madeleine s-a oprit la Zilele Babii, rămînînd cu ele nu doar cea mai simpatică puştoaică din toată poezia noastră, dar şi cea mai năzuroasă şi – tocmai de aceea – cea mai autentică. E puştoaica absolută a poeziei române.

La drept vorbind, cînd i-a apărut cartea Madeleine nu mai era chiar o puştoaică (avea 27 de ani), dar cum stilul e omul, aşa rămîne: o puştoaică eminentă, răsfăţată, isteaţă, provocatoare, jucăuşă şi mai ales capricioasă, fiind nu doar o adolescentă cu toane, dar şi scriind o poezie „cu toane“, „vioaie“ şi „fantazistă.“9 Şi, în răzgîielile ei, destul de slobodă la gură (dar nu cu slobozeala poetelor de azi), vorbind pe şleau şi drăcuind cu dulce insolenţă (ceea ce nu i-a plăcut, totuşi, lui Crainic, în părerea căruia „drăcuiala nu stă bine“10 nimănui, dar mai cu seamă unei fete). Sunt însă drăcuieli absolut inocente, de o candoare imediată şi palpabilă, folosite anume pentru a autentifica oralitatea şi spontaneismul (ca să nu zic spontaneitatea, că poate nu era).

Drama (spre a folosi un cuvînt perfect nepotrivit cu acest lirism de pură zbenguială) lui Madeleine e că trebuie să se mărite în vreme ce ea ar prefera să se joace cu păpuşile. E un refuz al maturizării care se electrizează vag de complexul dianic (dar nu cu superbia Luciei Alioth) şi care e jucat cu retorica bîzdîcurilor de adolescentă cam fandosită, dar care nu vrea în ruptul capului să plece din mirajul inocenţei şi din candoarea jocului: „Cînd vin în vizită mamele cu băeţii/ Mă gătesc: să le răsar cu farmec şi graţii/ Dar mie-mi vine să zgîrii pereţii.// Zîmbesc, cînt la pian, şi spun versuri consacrate/ Că doar sunt fată cu Paris şi pension/ Lua-le-ar naiba pe toate.//…// Şi trebuie musai să mă mărit/ Să le iau părinţilor piatra din casă/ Doamne, să nu mori de urît?// Să cad peste un suav sau perfid nătărău/ Care să-mi scrie de Romeo, Julieta şi subsemnata/ Glumesc eu aşa, dar tare mi-i urît!//…// Să-mi pun pentru fracul dumnealui rochie de mireasă/ Şi să foşnesc, lui albă la biserică şi în etac/ Dar mai bine-mi iau lumean cap şi mă fac fată-n casă!“ etc. (Năduf). În realitate nu-i chiar aşa de radicală în repulsie, însă nu vrea decît să-şi continue joaca – şi vîrsta de joacă, într-o „atmosferă de ingenuitate şi frăgezime,“11 nu, totuşi, fără o tentă de cochetărie provocatoare; sunt jocuri deja contaminate de o adiere senzuală: „Îngeri albi şi cuminţi/ Hai şi ne-om juca de-a prinselea/ Nu mai fiţi sfinţi.// Om mai cădea, iac-aşa/ Mi-oi zgîria genunchii, vi-ţi feşteli aripele/ Şi ne-om juca!// Eu după voi, voi după mine/ C-aşa poate-oi ajunge şi eu în cer/ Fără ruşine// Că de nu, mă duc dracului/ De dragul jocului“. Zbenguiala e lumea ei şi toată lumea e doar un ring de zbenguială; inclusiv lumea cerească, pe unde Madeleine zburdă şi-şi face de cap ca orice puşti pus pe şotii: „Dacă-ntîlneam prin spaţii vreo cometă/ Cu coadă lungă şi înflăcărată/ Eu nu fugeam, ci o luam deodată/ Suflînd în ea, cum sufli în trompetă// Se îngrozeau şi îngerii de-atîta larmă/ Treziţi din somnul lor moale de struguri/ Eu mă uitam la ei cu ochii muguri/ Şi le spuneam: Dormiţi, că nu-i alarmă.// Nici curcubeele nu le lăsam în pace/ Să-şi facă treaba lor de curcubee/ Le gîdilam în coadă c-o scînteie/ Şi ele se-ascundeau în carapace“ etc. (Păpuşa). Dacă e să fie vreo notă de elegie la Madeleine (cum ar trebui, căci de teama pragului scrie), asta nu poate fi decît evocarea copilăriei, cu toată şleahta şi zburdele ei trecute, cu protagonismul inocent de atunci, reconstituit în versuri ce joacă singure la marginea dintre umor şi nostalgie: „Madeleine! Madeleine!/ Aşa ţipaţi văzînd pe fata ce-n/ Cepea să vie înspre voi, cu un refren/ De tinereţă-n ochi, în dinţi şi ten.// Era-mbrăcată halandala/ Părînd rostogolită dintr-o ala-/ Bala-portocala./ Părul hai-hui/ Cu o şuviţă peste ochii verzi căprui/ Copilăroasă ca un pui/ Al tututora şi a nimănui/ Nasul în vînt/ C-un pic de întrebare şi alint/ Ţinînd în mînă vreo carte/ Literară/ Să-i fie viaţa mai puţin amară/ Ci-că!/ Fată ca toate fetele: cam păsărică şi puţin pisică“ etc. (Elegie). Cam aşa, într-adevăr, şi instabilă precum metafora meteorologică aleasă ca emblemă (se vede deja viitoarea actriţă): „Iubesc, urăsc, nu ştiu de ce/ Şi gem cu glas de violină/ Zburlită sunt şi-ndată lină/ Dar cine să mă judece“ etc. (Zilele Babii). Are cine. O judecă, bunăoară, Dan Mănucă, bănuind-o de „egolatrie nestăvilită“, chiar dacă „totul este spus /…/ parcă în glumă, cu un aer de frondă juvenilă“.12 Dar cum toate toanele şi capriciile – din care-s făcute poemele lui Madeleine – sunt prin sine şi de la sine egolatre şi egocentrice, nu era încotro.

Cînd iese din găoace şi trece pragul corespunzător, Madeleine sloboade însă un senzualism năvalnic, incendiar cu adevărat: „Soarelui i-aş smulge roşul de pe gură/ Să-ţi aduc garoafa buzei cu arsură// Ş-aş veni de-acolo neagră ca o stancă/ La fereastra casei să-ţi răsar ţigancă// Caldă ca amurgul tăvălit pe şatră/ Aprigă în gene şi cu sîni de piatră“ (Arcuş). La fel de aprigă şi-ar dori să fie şi poezia (nu neapărat a ei), căinînd efeminarea generală (deşi nu era chiar momentul potrivit, căci tocmai se dădeau – şi se dăduseră recent – mari spectacole de machoism) a lirismului şi invocîndu-l pe Esenin ca pe o „prezenţă regeneratoare“13: „Doamne, atîţia poeţi şi nici unul/ Cu versul tare ca rachiul şi aspru ca tutunul/ Corăbierilor snopiţi de uragan/ Pe undele Atlanticului ocean//…// Ţi-au murit bărbaţii, poezie,/ Care te purtau în vijelie/ Aprigă şi mai presus de ei/ Cum e torţa coamelor de lei./ Au ajuns versurile un fel de batiste/ În mîna fetelor cu toane triste.// Toate-s suave şi diafane/ Toate-s cu îngeri în filigrane/ Toate-s peltice şi orfane./ Îţi vine să le spui pis-pis şi pui-pui/ Şi să le pui din nou să sugă la gurgui“ etc. (Ehei!). Bărbatul care lipseşte poeziei – şi prin beatificarea căruia Madeleine ar glorifica „poezia zbuciumului sufletesc“14 – e „o huidumă de flăcău/ Cu ochi albaştri, fulgeraţi de cer şi de trăscău,/ Înalt, spătos, bălan, hirsut,/ Năpraznic la mînie ca un cnut.“ Ecuaţia sexualizantă în care e pusă această proiecţie bovarică de ars poetica e o compensaţie la mirifianţa inocenţei din poemele de şotron. Păcat că Madeleine n-a mers mai departe. Pare că ar fi avut unde. Şi şi cu ce.

Al. Cistelecan

1 Nichifor Crainic, Gîndirea, nr. 7/1942.
2 Madeleine Andronescu, Zilele Babii. Trei desene de Miliţa Petraşcu, Editura Librăriei Pavel Suru, Bucureşti, 1942. A rămas cu atîta Madeleine (şi noi).
3 Perpessicius, Opere, IX, Menţiuni critice, Editura Minerva, Bucureşti, /1979/, p. 323.
4 Ibidem.
5 Idem, p. 322.
6 Mircea Bogdan, în Familia, nr. 11-12/1942. Îşi republică recenzia în Pagini literare, nr. 1/1943.
7 Ibidem.
8 Perpessicius, op. cit., p. 324.
9 Idem, p. 322.
10 Nichifor Crainic, op. cit.
11 Petru Comarnescu, Revista Fundaţiilor Regale, nr. 7/1942.
12 Dicţionarul general al literaturii române, A-B, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, pp. 168-169.
13 Dinu Pillat, Mozaic istorico-literar. Secolul XX, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. 165.
14 Petru Comarnescu, op. cit.