Numărul curent: 52

Pe Virgil Ierunca l-am ascultat, mulţi dintre noi, ani la rând, la ,Europa Liberă", de obicei pe întuneric. Vocea sa când solemnă, când sarcastică ne făcea să ni-l închipuim ca pe un spirit justiţiar tenebros, un fel de fantomă a tatălui lui Hamlet apărută simultan în mii de locuinţe. În realitate era un om sensibil şi prietenos; împreună cu Monica Lovinescu forma un cuplu de oameni minunaţi, care nu păstrau în viaţa de fiecare zi nimic din morga unor judecători. Deşi duseseră la bun sfârşit o sarcină grea, atrăgând asupra lor ura guvernanţilor comunişti şi expunându-se unor represalii drastice, se purtau firesc, ca şi cum ar fi făcut totul fără efort. Virgil Ierunca vorbea mai rar, jucându-şi cu ironie rolul de soţ, în timp ce Monica Lovinescu, exuberantă şi răsfăţată, conducea discuţia şi o transforma într-un spectacol de inteligenţă, făcându-i pe toţi cei prezenţi să se simtă inspiraţi. Acum, din nefericire, această pereche cuceritoare s-a descompletat iremediabil.

Virgil Ierunca (în acte: Virgil Untaru) s-a născut la 16 august 1920 în comuna Lădeşti din judeţul Vâlcea şi a încetat din viaţă la 28 septembrie 2006, la Paris. Fiu de ţărani, a urmat cursurile Liceului ,Alexandru Lahovari" din Râmnicu Vâlcea şi, în continuare, pe cele ale Liceului ,Spiru Haret" din Bucureşti. A fost apoi student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1943. Student fiind, a lucrat în redacţiile ziarelor Timpul şi Ecoul, iar în anul intrării României în război s-a numărat, alăturat de alţi reprezentanţi ai ,generaţiei pierdute" şi, în primul rând, alături de Geo Dumitrescu, printre redactorii şi colaboratorii nou înfiinţatei reviste Albatros. S-a afirmat ca poet, critic literar şi eseist.

În ceasul al doisprezecelea, în 1946, cu puţin înainte de începerea represaliilor drastice îndreptate de partidul comunist împotriva opozanţilor şi virtualilor opozanţi, valorificând prompt o bursă oferită de francezi, se expatriază şi se stabileşte la Paris. Începând din 1952 funcţionează ca redactor la emisiunile pentru străinătate ale Radiodifuziunii Franceze (girând Cronica ideilor), iar din 1975 - la Centre National de la Recherche Scientifique, în calitate de cercetător ştiinţific. Se pasionează de filosofie, teologie, estetică. Simultan, colaborează la postul de Radio ,Europa Liberă", alături de soţia sa, Monica Lovinescu, devenind, în timp, o instanţă morală şi culturală respectată în România (în ciuda campaniilor de denigrare organizate de autorităţile româneşti ale epocii).

Scrierile sale sunt răspândite în antologii şi lucrări enciclopedice. Poeme de Virgil Ierunca pot fi citite în culegeri ca Poesia românească nouă, selecţie de Vintilă Horia, Madrid, 1956, Poetas Rumanos Contemporaneos, selecţie de Ştefan Baciu, Nicaragua, 1976, Modern Romanian Poetry, selecţie de Nicholas Catanoy, Ottawa, 1977 etc. Prezentări sintetice ale literaturii române realizate de el cu multă muncă, din devotament faţă de cultura ţării de origine figurează în lucrări ca: Encyclopedie de la Pleiade (Paris, Gallimard, 1957), Histoire generale des litteratures (Paris, Quillet, 1961), Dictionnaires des litteratures (Paris, Presses Universitaires de France, 1968), Lexicon der Weltliteratur im 20 Jahrhunderts (Wien, Freiburg, Basel, 1961), Dictionnaire du surealisme et de ses environs (Fribourg, Office du Livre, 1982) etc.

După 1989 îşi publică în România, la Editura Humanitas, textele intervenţiilor sale de la ,Europa Liberă", ca şi alte scrieri, dintre care se remarcă zguduitorul studiu Fenomenul Piteşti (apărut anterior în străinătate).

*

Virgil Ierunca spunea ceea ce noi n-aveam curajul şi - ca să fim drepţi - nici posibilitatea practică să spunem. A fost mereu nevoie de vocea sa, care, de la mii de kilometri distanţă, făcea dreptate în viaţa literară din România. Decenii la rând, Virgil Ierunca şi-a asumat o responsabilitate copleşitoare şi echivalentă cu o permanentă frustrare pentru că nu i-a îngăduit să-şi manifeste toate laturile personalităţii sale complexe, să-şi pună în valoare, de exemplu, spiritul ludic.

Un document impresionant al acestei existenţe mereu responsabile îl constituie volumul Româneşte (apărut în 1964 la Madrid şi reeditat în 1991 la Bucureşti). ,Cartea aceasta - explică autorul - este o parte din bilanţul-confesiune al unui intelectual care a trăit în exil tragedia comunismului înscăunat în România de Armata Roşie." În sumar figurează profiluri ale unor personalităţi ale culturii române - C. Brâncuşi, I. Barbu, L. Blaga, Al. Busuioceanu, V. Voiculescu, Alice Voinescu, G. Enescu -, articole referitoare la situaţia politică din diferite ţări ale Europei de Est în deceniul şase, cumplitul deceniu şase, diatribe la adresa scriitorilor români dispuşi să colaboreze cu partidul comunist (inclusiv la adresa unor mari scriitori ca G. Călinescu, T. Arghezi, T. Vianu sau Geo Bogza), polemici cu cele mai active teorii şi practici ale ideologilor marxişti-leninişti, studii despre creaţia unor personalităţi ale culturii universale contemporane: A. Camus, Béla Bartók, G. Papini şi alţii.

Atrage în mod special atenţia capitolul cu titlul Dimpotrivă, rezervat analizei severe a cazurilor de abdicare de la morala scriitoricească. Virgil Ierunca nu găseşte nicio scuză pentru scriitorii care în deceniul şase trec cu arme şi bagaje de partea unui regim autoritar şi arogant, susţinător al ignoranţei şi kitsch-ului. În mod deosebit îl indignează cei care ştiu bine ce fac, având o vastă cultură şi o capacitate certă de înţelegere a specificului literaturii. Autorii minori - ca Mihai Beniuc sau Cicerone Theodorescu - nu-i mobilizează spiritul polemic, ci îi provoacă doar o grimasă de dispreţ.

Judecătorul faptelor scriitorilor îşi dă seama că se află într-o situaţie contestabilă, putând fi acuzat, de exemplu, că vorbeşte în necunoştinţă de cauză, din afara zidurilor uriaşei închisori în care se transformase România. De aceea se şi explică: ,Să nu-şi închipuie nimeni că atunci când noi, cei din exil, punem problema - tragică - a scriitorilor şi cărturarilor din ţară, a acelora care şi-au vândut sufletul diavolului - Satana e democrat popular! - o facem de sus, superiori, fără întrebare cu noi. Nu. Ştim foarte bine că nu ne-a hirotonisit nimeni cu căderea judecăţii sau cu aruncarea pietrei. Problema se pune însă şi altfel. Putem noi tăcea numai dintr-o smerenie ipocrită sau dintr-un zel întors pe dos? Nu cumva tăcând aici necinstim libertatea ce ni s-a dat pentru a mărturisi în numele celor care au pierdut-o?".

În toate manifestările sale publicistice, Virgil Ierunca a fost consecvent cu acest punct de vedere. El nu-şi revendica un ascendent moral atunci când incrimina compromisurile, nu sugera în niciun fel o opoziţie de genul eu-voi, ci făcea abstracţie de sine şi vorbea ca un purtător de cuvânt al celor nevoiţi să tacă în România. Scopul său, impersonal, era să spună adevărul, tot adevărul şi numai adevărul. Etalonul moral de care se folosea îl constituia nu propria sa comportare, ci rezistenţa eroică opusă regimului comunist de scriitori aflaţi în ţară, ca Vasile Voiculescu sau Lucian Blaga.

Cu inventivitatea lor inepuizabilă (specifică, de altfel, profesiei), scriitorii convertiţi peste noapte la marxism-leninism şi-au construit, bineînţeles, un întreg eşafodaj de justificări. Totodată, ei au căutat o formulă de înregimentare care să le mai permită şi unele fantezii, pentru a-şi păstra o aparenţă de artişti. Tocmai această tehnică a disimulării a atacat-o Virgil Ierunca. Operaţia de demistificare a fost efectuată de el cu competenţă şi fermitate, cu o cruzime obiectivă, semănând cu plimbarea fascicolului de lumină al unui reflector asupra unei zone întunecate.

*

În schimb, ori de câte ori a făcut consideraţii asupra unor creaţii artistice de mare valoare - sculptura lui Brâncuşi, muzica lui Enescu, poezia lui Blaga etc. -, Virgil Ierunca a adoptat un ton solemn, cu inflexiuni sacerdotale. Nu a explicat niciodată sensul creaţiilor respective ,pe înţelesul" neiniţiaţilor, nu a făcut în niciun fel operă de popularizare. Având o indiscutabilă experienţă de poet - ceea ce înseamnă a fi fost în posesia unei tehnici de folosire subtilă a cuvintelor - şi având, în acelaşi timp, o formaţie solidă de filosof, Virgil Ierunca se ridica de fiecare dată la altitudini spirituale greu accesibile, astfel încât realiza în rândul cititorilor (ascultătorilor) un fel de selecţie naturală. Această atitudine esenţial elitistă, anticomunistă i-a jignit, probabil, pe mulţi activişti chiar în mai mare măsură decât ostilitatea declarată a scriitorului de la Paris faţă de stilul de viaţă comunist. Aşa cum urcă în văzduh regina albinelor, până sus de tot, punându-i la grea încercare pe trântorii care fac eforturi disperate să o ajungă, aşa se înălţa gândirea liberă şi suverană a lui Virgil Ierunca, lăsându-i undeva, jos, pe urmăritorii săi. Sunt, într-un fel, de compătimit securiştii care au avut de-a lungul anilor sarcina să asculte şi să rezume emisiunile radiofonice ale acestui om de cultură, format în perioada fastă dintre cele două războaie mondiale şi preocupat o viaţă întreagă de studiu şi reflecţie.