Vasile Th. Cancicov, Jurnal din
vremea ocupaţiei. Impresiuni şi păreri
personale din timpul războiului
României (13 august 1916-13 august
1917), selecţie, ediţie îngrijită şi
introducere de Daniel Cain, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2015, 364 pag.
E un prilej de stupefacţie
să vezi cum punctum
saliens îşi găseşte
confirmarea într-un jurnal
de acum un secol.
Punctum saliens e varianta
latinească a „punctului
săltător“, expresie desemnînd
locul în care embrionul de pasăre
loveşte coaja oului pentru a
ieşi la lumină.
Expresia apare la Aristotel, dar ea
îşi va atinge consacrarea o dată cu
Linné, pentru ca prin extindere să
capete sensul de „punct vulnerabil”:
e locul de minimă rezistenţă a cărei
apăsare provoacă o ruptură ce duce
la dezechilibru. E fisura a cărei slăbiciune
înlesneşte ecloziunea, cu izbucnirea
a ceva ascuns. Dacă lăsăm deoparte
trena biologică a expresiei, putem
face uz de ea spre a numi punctul
nevralgic ce duce la prăbuşirea
unui om. Dacă admitem că fiecare
ins are o pedală a cărei apăsare îl
surpă lăuntric, atunci punctul săltător
e chiar debilitatea din cauza căreia
se duce la fund. Mai mult, de la om
putem trece la entităţi mai largi: un
oraş, o ţară sau o epocă. Fiecare îşi
are nervul de minimă rezistenţă a
cărei atingere declanşează ireparabilul.
Jurnalul lui Vasile Cancicov,
acoperind cei doi ani în care România
a luat parte la Primul Război Mondial,
este un catastif amănunţit al punctelor
săltătoare din epocă. Volumul de faţă
prinde doar primul an de beligeranţă
(1916-1917), dar e suficient de stufos
pentru ca cititorul să scoată din ele
„ecloziunile” epocii. Sub unghi literar,
însemnările lui Cancicov se citesc cu
plăcere, avocatul avînd o facondă
pitorească, plină de ifose. De altfel,
lexicul pestriţ îi descinde din formaţia
precumpănitor franceză, pe cînd verva
paginilor e strîns legată de temperament:
o fire labilă, predispusă la crize de
panică, cu trăiri paroxistice ce culminează
în explozii de plîns. Fire prăpăstioasă
văzînd peste tot ameninţări ucigaşe,
Cancicov are mania detaliilor, consemnînd
fără reţinere tot ce-i intră în cîmpul
atenţiei. Şi cum atenţia îi cade pe
două ţinte predilecte – războiul cu
nemţii şi apoi propria persoană –
jurnalul musteşte fie de detalii belicoase,
fie de mendre intime. Din acest motiv,
el poate fi citit ca o cronică surprinzînd
desfăşurarea episoadelor de război,
cum la fel de bine poate fi parcurs
ca o patologică dare de seamă a
suferinţelor proprii.
Dar mai întîi, perspectiva istorică:
deputat conservator din partea partidului
lui Take Ionescu, Vasile Cancicov va
fi perceput de nemţi ca un rival ale
cărui porniri germanofobe îl preschimbau
într-un posibil sabotor, drept care
avocatul va fi internat în Hotelul
Imperial de pe Calea Victoriei, unde
va petrece, în calitate de ostatic,
primele luni de ocupaţie a Bucureştiului.
Eliberarea îi va veni în urma plăgii
tuberculoase pe care o are la picior,
medicii militari trimiţîndu-l acasă în
regim de domiciliu obligatoriu. Cancicov
este, aşadar, martorul, rămas în
Capitală, ce descrie „punctele săltătoare”
ale oraşului: degringolada autorităţilor
la venirea nemţilor, lipsa de înzestrare
a armatei române, fuga în deplină
debandadă a guvernului Brătianu din
faţa duşmanilor teutoni, preluarea
treptată a treburilor administrative
de către trupele mareşalului Mackensen,
numirea lui Tülff von Tschepe în
funcţia de guvernator al Bucureştiului,
desemnarea lui Marghiloman drept
premier, alături de toate lipsurile de
care au parte românii în timpul
ocupaţiei. Dar adevăratul „punct
săltător” din care pornesc toate
slăbiciunile Bucureştiului poartă un
singur nume: dezorganizare. Stupoarea
pe care o vor trăi nemţii constatînd
neputinţa edililor autohtoni de a
stăpîni haosul social îi va inspira
lui Mackensen hotărîrea de a-l numi
pe Tülff von Tschepe drept administrator
al Capitalei.
Rezultatul va fi dublu. În primul
rînd, o neaşteptată curăţenie a oraşului
– „Azi (10 iunie 1917) am ieşit fără
nici o teamă să văd oraşul. El îmi pare
neobişnuit de curat, niciodată nu-mi
amintesc să fi fost mai îngrijit.
Pretutindeni se fac reparaţiuni de
pavaj: trotuare şi străzile curat măturate
şi abondent stropite. Să fie ceea ce
văd efectul unei bune administraţiuni?”
(p. 311). În al doilea rînd, molipsirea
autorităţilor germane cu pacostea
bacşişului. „E curioasă influenţa ce
a avut moravurile noastre asupra
moravurilor nemţeşti. Soldatul german,
cînd a venit la noi, era omul datoriei:
neînduplecabil, ordinele primite erau
mecaniceşte şi cu sfinţenie executate.
Turcii ne-au învăţat bacşişul, noi
i-am învăţat cu ocazia ocupaţiunii pe
nemţi. Cînd la început, pentru mici
servicii li s-au pus în mînă primii
gologani – bacşişul –, au rămas uimiţi,
cerînd fel de fel de explicaţiuni. Acum
garda primeşte s-o tratăm cu vin sau
bere.” (p. 226)
Dar îngăduinţa autorului faţă
de nemţi e infimă, întrucît Cancicov
are o poftă acută de a surprinde detalii
macabre, jurnalul fiind o cronică
neagră a vexaţiunilor pe care indigenii
le îndură din partea prusacilor. Totul
e evocat cu patos, de la confiscarea
grîului pînă la scoaterea clopotelor
din biserici pentru a le topi sub formă
de armament. Intelectualii care
cad la înţelegere cu nemţii sînt înfieraţi
cu aplomb de pamflet, de la Ion Slavici,
care adresează împăratului Wilhelm
al II-lea felicitări de ziua naşterii,
şi pînă la Tzigara-Samurcaş, care
acceptă să fie prefect de Poliţie. Pentru
Cancicov, a cădea la pact cu nemţii
e o dezonoare fără putinţă de remediere
în viitor, de aici înverşunarea cu care
îi încondeiază pe colaboraţioniştii ce
acceptă să se încline în faţa blazonului
„K. u. K.” – prescurtarea de la „Kaiser
und König”, Wilhelm al II-lea fiind
Kaiser (împărat) de Reich şi totodată
König (rege) de Prusia. Ceea ce
nu-l va împiedica pe Cancicov să scrie
o scrisoare de implorare lui Marghiloman
spre a-i cere eliberarea, premierul
îndeplinindu-i dorinţa.
Dincolo de surprinderea marasmului
urban, volumul excelează în acuitatea
bolnăvicioasă cu care Cancicov îşi
notează suferinţele. E o jale în tonul
jurnalului care te duce cu gîndul la
un bocet patologic. Avocatul e un
ipohondru descriindu-şi cu voluptate
durerile, plăcerea de a-şi plînge de
milă făcînd din orice împrejurare un
prilej de indignare. Aproape nimic
nu-l mulţumeşe, în schimb totul e
făcut să-l chinuie. Camera de hotel
i se pare o bolgie de calvar, mîncarea
i se pare o insultă, singurătatea îl
omoară, rana de la picior îl torturează,
nesiguranţa viitorului îl sufocă, şi în
genere fiecare zi e o vale a plîngerii.
Izul de lamentaţie îi dă autorului
aerul unui ins labil, slab de înger, cu
vădite înclinaţii isterice.
Singura calitate pe care eşti silit
să i-o recunoşti e sinceritatea cu care
îşi descrie căderile nervoase: „Am
avut o criză de nervi neobişnuită.
Deja nervii mei slăbiţi înainte de
internare au ajuns că nu-i mai pot
înfrîna şi au devenit imposibil de
suportat, fără ca să pot obţine ceva
pentru remedierea lor. Durerea ce-mi
produce ruperea tifonului de pe rană
de către sanitar a întrecut azi orice
margine şi n-am mai putut scăpa
numai cu scrîşnetul dinţilor, azi
am izbucnit în plîns. Doctorul a rîs.
Vorbeşte în nemţeşte cu Motru
spunîndu-i că nu e posibil să am nici
o durere, aceasta e caracteristic rănii
ce am. Acum sufăr îndoit.” (p. 200)
Din suferinţă în suferinţă, paginile
cresc într-o piramidă nevrotică al
cărei protagonist, aidoma faraonilor de
odinioară, se îngroapă singur în camera
mortuară din centrul ei. Mar rar o
asemenea paradă de durere din partea
unui ins cu răspicate apucături de
mironosiţă, la care etalarea chinului
urmăreşte smulgerea compasiunii. În
realitate, efectul e altul: te surprinzi
amuzîndu-te pe seama pletorei de
scîncete ce vin din partea unui bărbat
trecut de 40 de ani. „Punctul săltător”
al lui Vasile Cancicov e ipohondria, a
cărei expresie predilectă e izbucnirea
în plîns. Pentru avocatul conservator,
lumea e deplorabilă în sens strict, fiecare
colţ din ea inspirîndu-i un potop de
lacrimi.
Cu toată impresia de bazar cu
traume închipuite, jurnalul place la
lectură graţie vervei lexicale cu care
Cancicov îşi desfăşoară furiile. La
sfîrşit, păstrezi gustul unei cronici ce
evocă un război pe care românii, deşi
l-au pierdut de la un cap la altul, l-au
cîştigat prin ricoşeu, din cauza prăbuşirii
a trei imperii în jurul lor.
