exact în urmă cu opt ani, cred, după
socotelile mele, o mână de profesori
de la Facultatea de Arte din Timişoara
expuneau, la Râmnicu Vâlcea, împreună, grafică,
pictură şi mi se solicitase să şi deschid acea
expoziţie, iar eu am plusat şi am şi scris
despre ea. Era pe la începutul momentului
preluării acestei pagini şi poate şi de aceea
îmi aduc aminte cu atâta precizie, dar mai era
ceva, doamna Doina Mihăilescu, şefa secţiei de
restaurare de la facultatea amintită, îmi arunca
totodată provocarea legată de descifrarea
motivului care-i declanşase recuperarea unui
fulger luminos pe suprafaţa de pânză a trei
lucrări, cu precizarea că avea să-mi facă mărturisirea
completă abia după vernisarea expoziţiei.
Imaginaţi-vă, exact cum v-am spus mai înainte
în câteva cuvinte, unduirea unei pojghiţe de aur
pe o suprafaţă căreia, exact ca în lucrările vechi,
nu i se mai poate păstra integritatea, alunecarea
ei spărgându-se pe măsură ce înaintează spre
margine în identităţi precum stropii căzând
dintr-un şuvoi incandescent. Dar asta nu se
vedea decât de aproape, intrând pur şi simplu
cu privirea în carnea acelei suprafeţe, pentru
că pe măsură ce te îndepărtai de ea îşi recăpăta
fluiditatea, iar asemănarea cu aurorele sfinţilor
din frescele şi icoanele bisericilor noastre devenea
inevitabilă. Probabil că în mintea mea imaginea
asta se formase şi în legătură cu exerciţiile pe
care – îmi spuneam eu! – artista le executa în
atelierul de restaurare, uitând cu totul că în faţa
mea nu se derula un astfel de ricoşeu profesional,
ci pur şi simplu curgea spectacolul subtil al
întinderii foiţei de aur dirijate pe nuanţe de
captare a luminii, pe suprafaţa vibrată a pânzelor
de pe rame, o operaţiune de-a dreptul speculativă
în definitiv în interiorul procesului mai
amplu al oricărei... restaurări! Ceva însă îmi
spunea că artista a văzut altceva, dincolo de
fondul religios al spaţiilor pe care le vizita în
mod obişnuit şi până la urmă interpretarea mea
era doar o banală asociere cu mediul înlăuntrul
căruia Doina Mihăilescu se exprima cotidian la
cursurile de la şcoală. Asta aveam să o aflu
abia mai târziu, când am văzut pentru prima
dată Musée de l’Orangerie din Paris. Petele de
lumină care se topeau pe suprafaţa lacurilor lui
Claude Monet erau rezultatul unui studiu
continuu asupra rolului jucat permanent în
natură de lumina absorbită de lucrurile atât de
banale cum sunt insulele de vegetaţie care plutesc
pe apă. Îmi amintesc apoi, din acelaşi timp,
apele Senei în noapte, luminate de un felinar,
curgând în felii de lumină pe sub fereastra
reşedinţei domnului Manolescu, unde ne-am
reunit înainte de cină la un pahar de calvados.
Uriaşele lampioane ale altor nuferi fuseseră
într-adevăr obiectele care-i inspiraseră
Doinei Mihăilescu acel moment din expoziţia
de la Râmnicu Vâlcea, dar eu am rămas legat
tot de aura sfinţilor pe care îmi imaginam că
îi frecventează cotidian. Şi cumva cele două
perspective, cea văzută de mine şi cea adevărată,
exprimată pe pânză şi apoi mărturisită de artistă,
se leagă, au rămas legate între ele, pentru că am
regăsit toată povestea, întoarsă la prima interpretare
pe care i-am dat-o expoziţiei de acum zece
ani, în recent încheiata expoziţie de la Elite Art
Gallery din Bucureşti!
Am legat-o şi pe aceasta de o amintire
mai veche, de pe vremea când rătăceam între
Roma şi Toscana, emoţionat de peisajele
spectaculoase prin care treceam, unele care
îţi tăiau de-a dreptul respiraţia, în drum spre
Cervara di Roma, cu nişte prieteni şi cu fiul meu,
spre locul de care aveam să rămân legat definitiv
ca de locul despărţirii mele de... antichitate,
uluit fiind până la lacrimi de descoperirea unor
grote biserici în care au oficiat primii creştini
ce s-au aşezat aici şi şi-a închinat viaţa lui Cristos!
Organizate pe etaje, cele mai de jos fiind şi locul
primelor încropiri sacerdotale, acopereau la
rândul lor istoria despărţirii de biserica primară,
în care simbolurile primordiale ale reprezentării
lui Cristos, cum ar fi cel al peştelui şi apoi ale
unor chipuri suave, mai mult desen decât portret
de frescă, îmi trezeau la rândul lor amintiri
legate de simplitatea unor astfel de scene din
bisericile noastre săteşti, mai vechi sau mai noi,
ilustrate de meşteri stângaci, dar din a căror
lucrare, în afară de pregnanţa culorii, nu lipsea
sinceritatea. Acolo am tresărit prima dată când
i-am descoperit transfiguraţi pe sfinţii anahoreţi
de la Cozia, la fel cum le-am găsit umbra
într-o lucrare a Doinei Mihăilescu din această
ultimă expoziţie de care am amintit mai înainte...
În fapt nici nu face altceva decât să recupereze
fragmentele acestei sincerităţi devastate de
timp, ruinate de nepăsare ori poate de eternitatea
de unde vin, mai întâi în imaginaţia unor martori
ai momentului întâlnirii acelor personaje cu
lumea, aceşti mesageri ai divinităţii care n-au
lăsat decât o aripă topită în văzduh, cochilia,
alteori, a trupului lor de carne, ce s-a risipit şi
el dincolo, în lumea despre care intuiţia nu ne
mai spune nimic, se obiectivează cu mai multă
uşurinţă după scrierea luminii de data trecută,
aşa cum zice, aproape poeticeşte, artista, cu o
octavă mai sus decât poate auzi urechea comună.
Artista are conştiinţa aceasta că nu ar putea
reface de una singură Frumuseţea întreagă, aşa
cum s-a scris ea la început, din care cauză şi
declanşează acest recurs la memoria celui cu
care intră în contact prin această fragmentare
epica, iar reîntregirea, trecută prin experienţa
proprie, face obiectul, ţinta artei sale. Cât de
departe poţi să duci asta numai tu poţi să hotărăşti,
până la urmă poţi să te alegi numai cu inexplicabila
stare de aderenţă la una sau alta dintre sugestiile
pe care reuşeşti să le prinzi... nu ai cum să
decriptezi în biserică tot sinaxarul ce se desfăşoară
ca un vârtej secvenţiat de jur împrejurul tău,
la Doina Mihăilescu nici atât, pentru că ea se
află într-o biserică din care acesta a fost în mare
parte şters, iar ce a rămas poate să te rătăcească
cu gândul în antichităţi din care nu te mai
întorci... de cele mai multe ori rămâne doar
strădania umbririi unei idei ca să poţi să o atingi
mai apoi, şi cu privirea.
