Teoria şi practica
Vastitatea materialului bibliografic
în materie de pisicologie nu ar trebui
să constituie un obstacol atunci când
te hotărăşti să scrii un articol pe
această temă. Dimpotrivă. Ce poate
fi mai relaxant decât să parcurgi zeci
şi sute de pagini despre „prietenii
noştri blănoşi” sau „graţioasele muze”
care au hrănit fantezia atâtor artişti?
În realitate însă – după cum descoperirea
numelui potrivit pentru un pisoi
nu-i o treabă tocmai simplăi – nici să
prezinţi apariţii recente într-un astfel
de domeniu nu-i foarte uşor. Şi nu
mă gândesc doar la faptul că – la
fel ca în orişice domeniu de cercetare
serios – esenţiale rămân şi aici
conexiunile teoriei cu practica, alianţa
spiritului critic cu cel analitic-felinian,
îmbinarea experienţei cotidiene cu
speculaţia (parşivă), demontarea
clişeelor internautice şi impunerea,
în mod fatal, a altora ş.a.m.d. Dac-ar
fi numai atât! E vorba însă, înainte
de orice, despre caracterul cu totul
atipic, greu de descifrat şi de clasificat,
al obiectului de studiu în sine. O
hieroglifă, o enigmă, un sfinx! Trebuie
să vă mărturisesc că acum, când
pe masa mea de lucru stau frumos
stivuite Viaţa şi opiniile filozofice ale
unei pisici (Hippolyte Taine), Mic
tratat de pisicologie (bucăţi feline în
felii strânse la un loc de Şerban Foarţă),
o carte a lui Doris Lessing intitulată
simplu On Cats, câteva antologii cu
versuri de Mircea Ivănescu şi T.S.
Eliot, alături de Aventurile marelui
motan criminal Maciste (Gheorghe
Pituţ), fără a mai pune la socoteală
volumele de recenzat şi pe pisica
mea, Rusalca, tolănită printre ele,
încerc, vorba lui Vladimir Streinu,
o dramă de inteligenţă. Nici erudiţia,
nici experienţa directă nu-mi servesc
la mare lucru. Simt nevoia să mă
întorc la DEX: „pisică, pisici, s.f.,
mamifer domestic carnivor din familia
felidelor, cu corpul suplu, acoperit
cu blană moale şi deasă de diferite
culori, cu cap rotund, bot scurt,
maxilare puternice şi gheare retractile
şi ascuţite (Felis catus sau Felis
domestica)”…
Semiotică felină à la japonaise
În pofida limpezimii recomfortante
a definiţiei de dicţionar, nu mă pot
împiedica să-mi amintesc că nu doar
diavolul se ascunde în detalii, ci şi
grăuntele de inefabil al atitudinilor
pisiceşti. Asta ne demonstrează cu
asupra de măsură amuzantul ghid
complet destinat în primul rând
iubitorilor de pisici, publicat în
anul 2012, la Kadokawa Corporation
(Tokyo) de Sayo Kozumi (grafician
de meserie şi – mai e nevoie să o
spunem? – mare admiratoare a familiei
„felidelor”). În 2015, cartea a fost
tradusă din japoneză şi adaptată
pentru publicul francez de Marcia
Nishio. Rezultatul: volumul Chattitudes,
unul dintre cele mai seducătoare
„tratate” de semiotică a atitudinilor,
gesturilor şi posturílor lui Felis catus.
Autoarea porneşte, în esenţă, de la
examinarea unor cazuri particulare:
uriaşul motan Shojiro şi delicata Raku,
pisicile sale, pe care le înfăţişează în
diferite ipostaze (desenându-le şi
descriindu-le cu egală iscusinţă).
V-aţi fi gândit vreodată că o mâţă
dormind încolăcită seamănă cu un
sâmbure de caju? Sau că, atunci când
se odihneşte, cu toate cele patru
lăbuţe sub ea, aduce cu un peisaj
colinar? Cu siguranţă nu v-a trecut
prin minte că bărbia ridicată a unei
pisici ar putea fi confundată cu una
dintre acele bulete de orez, modelate
în formă de triunghi (pe care japonezii
le numesc onigiri), iar posteriorul –
cu un manuii supradimensionat. Şi
câte şi mai câte….
Sunt analizate, de pildă, o suită
de tabieturi pisiceşti, de la cele mai
prozaice la cele mai extravagante
(„frământatul” cuverturii de lână sau
mişcarea ritmică a cozii, după principiul
ştergătoarelor de parbriz pot fi încadrate,
după caz, în oricare dintre categoriile
mai sus menţionate); sunt trecute în
revistă rasele omologate (tabloul de
la paginile 16-17 cu cele 42 de
rase feline aminteşte de amuzantul
compendiu dedicat de Fenella Smith
marilor rivali dintotdeauna, câiniiiii);
ne sunt livrate – pe lângă sfaturi
practice – o mulţime de curiozităţi
… exotice, inclusiv de natură lingvistică
(dintre ultimele mi-a atras atenţia
menţiunea că în limba japoneză
substantivul „pisică” derivă – et pour
cause! – de la verbul „a dormi”). Tot
arsenalul acesta de asociaţii erudite
şi de digresiuni poznaşe servind,
desigur, unuia şi aceluiaşi scop: dorinţa
de a înţelege mai bine una dintre cele
mai enigmatice creaturi de pe pământ.
Ce poate fi mai pasionant decât să
priveşti lumea prin ochii unei mâţe?
Nu-i deloc uşor, dar merită încercat!
Un policier pilduitor
Dacă volumul lui Sayo Koizumi
este mai degrabă teoretic şi normativ,
în schimb cel al Carolinei Paul, Pisica
pierdută, pare un soi de aplicaţie
(practică) a principiilor enunţate în
cel dintâi. Intriga se ţese în jurul
misterioasei dispariţii a lui Tibby, un
motan timid şi nu foarte tânăr (ni se
spune că a atins venerabila vârstă
de treisprezece ani), cu blana tigrată
şi ochi nefiresc de mari, „de extraterestru”,
cu preferinţe culinare
precise şi un comportament mai
degrabă previzibil. Previzibil până la
un punct, desigur. Căci nimeni nu
poate bănui unde fusese Tibby timp
de cinci săptămâni şi mai ales ce
anume îl determinase să plece de-acasă,
înfrângându-şi temerile şi frângându-
i inima lui Caroline, aflată şi
aşa într-o situaţie critică. Împrejurarea
că, după aproape o lună şi jumătate,
motanul reapare, teafăr şi nevătămat,
nu face decât să sporească incertitudinile:
departe de a mai avea aerul unui
pămpălău, Tibby se comportă acum
ca un pisoi calm şi sigur de sine,
refuză să mai mănânce acasă şi dispare
din când în când (pentru perioade
mai scurte, ce-i drept), preferând
acelaşi refugiu tainic. Partea cea mai
hazlie a „anchetei” ţine de activarea
unui întreg arsenal de urmărire a
„suspectului” (căci Tibby este bănuit
de infidelitate). Caroline Paul şi
partenera ei, Wendy MacNaughton,
ilustratoarea volumului, ne oferă o
viziune deopotrivă înduioşătoare,
autoironică şi plină de umor asupra
investigării acestui caz mai complicat
decât cele din romanele poliţiste
clasice. Comică este mai cu seamă
maniera în care cele două femei
născocesc planuri peste planuri, care
de care mai sofisticate, pentru a
dezlega misterul din jurul iubitului
lor motan. În special Caroline, cu
tenacitatea ei de nevastă înşelată,
înnebunită de gelozie, nu se dă în
lături de la a angaja detectivi cu
abilităţi spiritiste şi de la a folosi cele
mai trăsnite instrumente de monitorizare
(camere de luat vederi minuscule,
tehnologie GPS adaptată staturii
motăneşti etc.)
Dincolo de odiseea acestei urmăriri
meticuloase (maniacale?!) există în
carte şi alte episoade memorabile.
De pildă secvenţele a căror protagonistă
este Fibby (sora geamănă a
„trădătorului”). Căci am uitat să vă
spun că, întocmai ca uriaşul motan
Shojiro al lui Sayo Koizumi, Tibby
are şi el o soră (neglijată de cei mai
mulţi comentatori!), care – departe
de a-şi merita eticheta de personaj
secundar – joacă un rol-cheie în cel
mai tulburător capitol al cărţii. Galeria
de eroi năstruşnici este completată
de voluntarul de la adăpostul de
animale, de o spiritistă cu coafură
şic şi haine de yoga, de un detectiv
de animale (spiritist şi el), de „hoţii”
de pisici deveniţi „îmblâzitori” de
pisici şi de o Maine Cooniv, mare şi
blândă. Rezultatele investigaţiei sunt
consemnate sub formă de jurnal, iar
textul şi imaginea se completează
admirabil (la fel cum se întâmplă şi
în cazul celuilalt volum, cel născocit
de Sayo Koizumi). Într-un cuvânt, un
policier pilduitor, care vorbeşte printre
rânduri despre dialog şi (in)comunicare,
despre limitele tehnologiei şi
posibilităţile inepiuzabile ale fanteziei.
Scrise parcă anume pentru cei
care, la un moment dat, s-au străduit
să pătrundă în mintea pisicească,
cele două cărţi îmbogăţesc vastul
domeniu al pisicologiei, atingând, en
passant, chestiuni care ne îndeamnă
să reflectăm serios (şi) la ceea ce ţine
de umanitatea noastră.
Catrinel Popa
_____________
i „Botezul mâţelor nu-i floare la
ureche:/ O glumă de vacanţă pur şi
simplu,/ N-aveţi decât să credeţi că
sunt într-o ureche/ Dar eu vă spun
că mâţii-i trebui’ un NUME TRIPLU.”
(T.S. Eliot, „Numele pisiceşti”,
trad. de Şerban Foarţă, în Şerban
Foarţă, Mic tratat de pisicologie,
Humanitas, 2008, p.147)
ii Prăjitură japoneză, de dimensiuni
mici (asemănătoare unui fursec), uşor
bombată şi umplută cu pastă de fasole
roşie.
iii Fenella Smith, De rasă. Mic
compendiu de maniere canine, trad.
de Radu Paraschivescu, Editura
Baroque Books & Arts, 2015
iv Pisică de dimensiuni mari, cu
păr lung şi urechi împodobite cu
smocuri de blană, asemănătoare
linxului.
