Nouă programe de concert net diferite, aceiaşi muzicieni grupaţi în cadrul Orchestrei Simfonice a Filarmonicii şi, respectiv, câţiva dintre aceştia, în Orchestra de Cameră a instituţiei. Concerte conduse de dirijorul Cristian Mandeal, directorul general al primului colectiv simfonic al ţării. Mă refer la concertele finale ale stagiunii încheiate cu câteva săptămâni în urmă. Au fost concepute programe ce prezentau problematici distincte, utile consolidării profesionismului membrilor orchestrei. Am putut audia opus-uri în bună parte semnificative ale primei jumătăţi a secolului trecut, o mare creaţie a postromantismului târziu, Simfonia a 6-a, în la minor, de Gustav Mahler - pe de-o parte - şi - pe de alta - creaţii ale câtorva creatori ai şcolilor naţionale ale secolului XX, lucrări de George Enescu, Bela Bartok, Edward Elgar, Benjamin Britten.

S-a lucrat intens şi, pe unele direcţii, cu rezultate cu totul remarcabile.
De această dată, însă, atitudinea publicului a fost de-a dreptul descumpănitoare şi total diferită de la un program la celălalt. Pe bună dreptate a fost aplaudată cu entuziasm, în ambele concerte, simfonia mahleriană, o lucrare amplă, monumentală, extinsă pe durata întregului concert. Un public generos şi aplauzele au animat scandări entuziaste; peste 1700 de melomani, în două seri consecutive, au umplut până la refuz sala mare a Ateneului Român. Două zile mai târziu, aceiaşi muzicieni oferind creaţii de şcoală naţională de secol XX au fost întâmpinaţi de o sală pe trei sferturi goală, de aplauzele - le voi numi - rarefiate ale unui public rămas fidel şi care a ştiut să preţuiască atât lucrările, cât şi pe slujitorii acestora.

Să ajung, oare, la concluzia că publicul de la Ateneul Român - o bună parte a acestuia - apreciază prioritar larma orchestrală? între tragic şi eroic Simfonia în la minor de Mahler etalează o lume de o substanţialitate spirituală pe care compozitorul o descoperă şi pe care o parcurge cu uimirea unui autentic explorator.

Dirijorul Cristian Mandeal şi muzicienii ansamblului au realizat împreună o construcţie monumentală ce nu a exclus detalierile semnificative ale unui climat de o cuceritoare intimitate. De aici şi până la asaltul mobilizator al alămurilor se construieşte un univers pe care muzicienii formaţiei au fost învăţaţi să-l stăpânească. Au făcut-o cu pilduitoare autoritate profesională. Nu este inutil de amintit faptul că tocmai această simfonie scrisă în primii ani ai secolului trecut a fost concepută în perioada de maximă efervescenţă a activităţii dirijorale a autorului, perioadă în care Mahler însuşi a prezentat publicului newyorkez prima Suită pentru orchestră a mai tânărului său coleg George Enescu. Ar fi de dorit ca asemenea demersuri să fie continuate şi în zilele noastre.

Am apreciat faptul că muzica engleză a primei jumătăţi a secolului trecut - Serenada pentru corzi de Elgar şi captivantele Variaţiuni pentru orchestra op. 10 de Britten - a constituit momentul de greutate al programului Orchestrei de Cameră a Filarmonicii bucureştene.

Personal aş fi preferat ca o atenţie egală să fi fost acordată muzicii româneşti. Sperăm ca o asemenea ocazie să existe în viitor. Lucrări enesciene relativ modeste, de tinereţe, muzica de atmosferă impresionistă, cele două Intermezzi pentru corzi op. 12, au fost susţinute în baza unei tensiuni potrivite mai mult climatului romantic. Este un punct de vedere promovat de şeful de orchestră, o viziune ce înfloreşte literalmente în paginile Serenadei lui Elgar.

în schimb, realizarea Divertisment -ului pentru corzi de Bartok, lucrare de o dificultate instrumentală de ansamblu cu totul specială, ar fi necesitat repetiţii speciale, suplimentare.

Este drept, în mod regretabil, universul spiritual al muzicii de cameră animă la noi, astăzi, un public restrâns.

Totuşi gustul publicului se formează. Trebuie orientat. Mă refer la înţelegerea valorilor muzicale româneşti, mă refer la apropierea faţă de marile valori ale muzicii secolului XX.

Este un deziderat ce poate fi împlinit treptat cu răbdare, cu perseverenţă.
Trebuie să recunoaştem, dispunem astăzi de publicul pe care am reuşit să-l formăm. Ne dorim, desigur, să avem un public de concert cultivat, condus de o firească curiozitate, de încredere în manageriatul programelor de concert ce îi sunt oferite. încrederea acestuia trebuie câştigată. Indiferent de motivaţie, în calitate de muzicieni ai locului şi ai momentului nu ne putem situa în urma preferinţelor celor ce intră în sala de concert.

Nu ne putem permite să flatăm gustul acestora.

Acesta este motivul pentru care personal nu consider firesc faptul că în a doua jumătate a stagiunii Filarmonicii, timp de zece săptămâni, colectivul simfonic al instituţiei nu a programat nici o lucrare românească. Au putut fi audiate în schimb lucrări - ne aducem aminte, oare? - ale perioadei "realismului socialist" din era sovietică, perioadă care ne-a dominat şi pe noi în anii ^50 ai secolului trecut.
Dar gustul publicului nu constituie un dat. Cum notam mai înainte, acesta se formează în timp. Lucrări ale repertoriului simfonic şi concertant românesc, creaţiile muzicii secolului trecut, îşi pot face treptat loc în programele de concert.
Nu pledez nici pentru prezenţa formală, rigidă, a acestor opus-uri. Dar nu se poate accepta nici absenţa lor sistematică. Astăzi, la noi, un program integral dedicat muzicii secolului trecut - oricât de captivant ar apărea în ochii publicului de specialitate - va avea soarta ultimului concert al Orchestrei de Cameră a Filarmonicii. Aşa cum, spre exemplu, un program dedicat integral muzicii lui Ceaikovski, va trece cu un succes necondiţionat.
Există, fireşte, o cale de mijloc ce trebuie urmărită, negociată, în relaţia cu dirijorii oaspeţi. Dar şi cu oamenii casei.

O orchestră particulară - vor exista şi la noi asemenea colective de instrumentişti - poate produce programele comandate de acţionariatul acesteia. O instituţie de spectacole, de concerte, susţinută din fonduri publice, are răspunderi privind formarea unui public cultivat, sensibil, deschis lumii celei mari a muzicii.
A muzicii de ieri şi de astăzi, a muzicii universale, a muzicii româneşti.