Îmi amintesc cum, elev de liceu fiind - în urmă cu duăzeci de ani, alergam din chioşc în chioşc, la Arad, să prind "Revista de Istorie şi Teorie Literară". Veneau doar două bucăţi în oraş şi nu ajungeau întotdeauna la aceleaşi chioşcuri. Dar veneau şi, cu puţin noroc (şi multă alergătură), puteam spera să pun mîna pe unul. Astăzi citesc în revistele de cultură (sau aud la postul de radio ori la cel de televiziune, dedicate culturii) prezentări ale unor reviste (în general editate de diverse Institute) a căror tematică şi/ sau cuprins mă fac să mi le doresc. Numai că, din păcate, pentru cineva care locuieşte departe de Capitală (şi şi mai departe de anumite medii din Capitală) aceste publicaţii rămîn - vorba lui Eliade - mituri, vise şi mistere. Nu are rost să alerg pe la chioşcurile din oraşul în care stau; de mult nu mai primesc (aproape) nici o publicaţie de cultură. Universitatea la care lucrez e în criză cronică de fonduri (fapt ce vizează nu doar deplasările, ci şi achiziţiile Bibliotecii), iar CNCSIS-ul nu-şi poate debloca finanţele, aşa că - bugetar fiind (şi trăind din salariul de bază) - nu-mi pot permite să alerg în epicentrul ţării după fiecare revistă care mi se pare interesantă. Din fericire s-a mai inventat şi internetul: caut Institutul cu pricina (care nu-şi prezintă întodeauna - şi cu atît mai puţin actualizat - publicaţiile) în speranţa de-a găsi măcar un număr de telefon prin care să iau legătura cu vreun funcţionar căruia să-i explic că aş dori să cumpăr un exemplar al cutărei reviste. Mărturisesc că-ntotdeauna mă încearcă o emoţie de şcolar la gîndul că, cu asemenea problemă minoră, tulbur liniştea unor persoane foarte importante şi mereu ocupate. Dacă se-ntîmplă ca numărul de telefon să fie cel bun (ceea ce nu e întotdeauna cazul), cel mai adesea dau peste cîte o doamnă care, mirată de cererea mea, îmi explică sec că o astfel de problemă nu e de resortul dînsei. Dacă nu trînteşte receptorul (ci e înduioşată de naivitatea mea), îmi face legătura cu un coleg sau o colegă care ar putea şti ceva despre acest subiect. Nu întotdeauna colegul, sau colega, ştie despre ce e vorba (unii nu ştiu nici măcar că Institutul în care lucrează editează o revistă) şi, în general, nimeni nu ştie cum ar putea cineva care nu e de-al casei să obţină revista în cauză. Astfel că vorbesc (evident, pe spezele mele) cu patru-cinci funcţionari; pînă la urmă unul dintre ei promite că se va interesa. Probabil omul se gîndeşte că acesta e un mod politicos de-a închide o discuţie obositoare. Spre ruşinea mea, nu mă las: după o săptămînă - două revin. După cum e de aşteptat nimeni nu mai ştie despre ce e vorba, astfel că trebuie s-o iau de la început cu explicaţiile: cine sînt, de unde sînt, ce vreau (uneori sînt întrebat pe şleau şi de ce vreau ce vreau). Apoi urmează alte salturi din telefon în telefon încheiate cu inevitabila promisiune că se vor interesa. În cazul unor instituţii insistenţa funcţionează, după (în medie) opt apeluri mi se cere, pe mail, o adresă şi (dacă îngerii ce guvernează mersul poştei sînt prielnici) îmi ajunge şi revista în cauză. Alteori insistenţa e inutilă; atunci (după al 12-lea telefon), româneşte, încep să fac tărăboi: vreau să vorbesc cu Directorul instituţiei respective, vreau să fac petiţii la Guvern, la Ministru, la Preşedinte, la Bunul Dumnezeu. Se întîmplă ca ameninţarea să funcţioneze - subit apare funcţionarul care se ocupă de distribuţie şi (cel mai adesea uitînd să-mi ceară rambursul) îmi trimite revista în cauză. Ar mai fi o variantă, cea cu prietenii. Dar e mai ineficientă decît celelalte două, dat fiind că prietenii (cei "bine plasaţi", cum spunea Galbraith) sînt foarte ocupaţi şi, în plus, aşa cum ştim cu toţii, insistenţele rudelor sărace sînt stînjenitoare. Graţie tuturor acestor metode (şi tuturor combinaţiilor lor) am noroc cam într-un caz din cinci. (Cu menţiunea că cei care o dată mi-au făcut hatîrul de a-mi răspunde, nu-şi mai repetă a doua oară greşeală.) În rest îmi pun pofta în cui. Şi, după ce ascult ştirile televizate, mă umple ruşinea la gîndul că, în loc să aduc profit sectorului industrial ori celui bancar, mă ţin de asemenea ghiduşii.

Oarecum naiv, continui să-mi imaginez - "împotriva oricărei speranţe" - că cultura e pentru toţi şi că unul din rostul cărţilor şi al revistelor e acela de a circula. Din cîte pot să-mi dau seama în momentele de (neagră) luciditate, doar ultima parte a frazei precendente mai e adevărată. Şi ea cu anumite restricţii: publicaţiile acestea circulă, însă doar în anumite medii. Probabil Institutele în cauză (vai, bugetare şi ele) îşi scot revista într-un tiraj pe care şi samizdatul din alte vremuri l-ar fi considerat ridicol şi o distribuie cu titlu de protocol sau o dau din mînă în mînă în cercul prietenilor şi al specialiştilor. Toate evidenţele mă determină să cred că aceste reviste nu sînt pentru cei ce nu aparţin "primului cerc". Aş mai adăuga o menţiune: nu e vorba doar de reviste, ci şi de edituri: mă refer în particular la Editura Academiei (ajunsă şi ea editură de samizdat). Aştept şi astăzi (dar sînt doar la patrulea telefon) onorarea unei comenzi de la mijlocul lui noiembrie. (Dacă D-l Director al Editurii (mai) citeşte revista de faţă sper să intervină personal!) Eu unul mă întreb dacă cea mai prestigioasă editură din ţară procedează la fel şi cînd are a-şi trimite publicaţiile Academiilor din alte ţări. Sau, acum că tot sîntem europeni, a revenit la modă vechiul adagiu: la Roma toţi cetăţenii sînt egali, dar nu toţi sînt cetăţeni. A, să nu uit, funcţionarii inteligenţi au o modalitate simplă de-a scăpa de insistenţi ca mine: pomenesc o sumă (bineînţeles în dolari, euro sau uncii de aur) care nu e o fracţie, ci un întreg din salariul meu. Iertată-mi fie naivitatea, însă eu credeam că-n "economia de piaţă" şi-n "societatea bazată pe cunoaştere" faptul de-a achiziţiona (la un preţ decent) o revistă publicată din fonduri publice e ceva normal. Numai că tot citind asemenea reviste n-am băgat de seamă că, criză sau nu, în ultima vreme normalitatea însăşi se redefineşte.

După toate acestea, concluzia ce se impune e aceea că nu instituţiile au o problemă, ci eu. Cu ce drept îmi permit eu să mă bag în lucruri care nu mă privesc? Cu unul singur: Ministrul meu îmi trimite, cu o periodicitate tot mai strînsă, diverse hîrtii pentru a-mi "autoevalua" "competenţele". Nu prea ştiu ce înseamnă aceste două cuvinte, dar mă gîndesc că trebuie să fie ceva referitor la cunoştinţele şi la pregătirea mea. E drept, catedra la care lucrez a fost înzestrată cu mai multe calculatoare decît persoane. Numai că nu totul se găseşte pe net: lucrările fundamentale şi revistele (care ar trebui să reprezinte capilaritatea culturii), măcar cele editate în ţară, se cer a fi achiziţionate. Nu vreau, din decenţă, să vorbesc de preţul lucrărilor fundamentale, iar despre reviste (cele cu adevărat interesante) tocmai am vorbit. Colegii din domenii tehnice (şi asemenea domenii sînt inclusiv în interiorul umanioarelor) care lucrează cu articole de pe internet sînt cei mai fericiţi. Dar noi ceilalţi? Cum poţi să fii un bun profesionist în domeniul tău fără permanentul balans între sursele de bază ale domeniului şi discuţia cea mai recentă asupra problemelor de la frontierele lui? Ori cînd unele sînt condiţionate de preţuri care, pentru cei mai mulţi, rivalizează cu unităţile astrofizice, iar celelalte sînt pur şi simplu de negăsit (şi mă refer doar la cele interne), ce li se poate cere profesorilor de rînd?

Îmi amintesc cum, student fiind, citeam cu mirare critica iluminismului făcută, din direcţii diferite, de filosofi dintre cei mai diverşi - de la Horkheimer la Foucault. Deşi adesea, pe anumite porţiuni, argumentaţia unuia ori a altuia mi se părea convingătoare, a rămas ceva peste care n-am putut trece: universalizînd educaţia (ca actualizare a luminilor raţiunii), iluminismul a dat cel mai generos program al Modernităţii. A face din adevărata educaţie (şi din vectorii acesteia: cartea şi revista culturală) un privilegiu de club, în vreme ce grosul populaţiei e condamnat la o socializare elementară (şi aceasta lipsită de articularea tradiţiei) revine la a ridica cinismul la rangul de normă a unei lumi în derivă.

Cît despre publicaţiile culturale cu circuit închis îi rog pe toţi cei care le primesc ca protocol şi (din varii motive) nu le deschid sau le închid prea devreme ca, în loc să le arunce, să mi le trimită. Le primesc şi second-hand.

PS. Nu aş fi scris aceste rînduri dacă nu aş fi văzut, pe aceeaşi pagină a României literare, un text ce avertizează asupra primejdiilor mnemofobiei şi o prezentare a revistei Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc. Pe de o parte încerc să rezist mnemofobiei, pe de alta revista Institutului Memoriei îmi e la fel de departe (ca posibilitate de procurare) precum publicaţiile exilului de acum douăzeci de ani.

Mihai Maci
Lector, Universitatea din Oradea