Chiar în acel an memorabil când căzuse renumitul zid al Berlinului, nu departe de statuia din marmură, devenită cenuşie, a reginei Louise, a fost găsit un cadavru. S-a întâmplat cu câteva zile înainte de Crăciun.
Cadavrul era al unui bărbat în jur de cincizeci de ani, bine îngrijit, tot ce fusese pe el sau la el erau obiecte de bună calitate. La prima vedere, un domn respectabil, bancher sau manager. Zăpada fulguia alene, dar nu era chiar atât de frig încât să se aştearnă, dendată ce ajungea pe aleile parcului se şi topea, rămânând doar pe tăişul ierbii. Anchetatorii sosiţi la faţa locului au acţionat conform normelor prestabilite, grăbindu-se, întrucâtva, din cauza condiţiilor meteorologice. Au izolat zona, iar locul respectiv l-au cercetat reglementar, înaintând din exterior spre interior, în spirală, în sensul acelor de ceasornic, să poată aduna şi păstra urmele. Îndărătul unui paravan improvizat dintr-o bucată mare de plastic negru au dezbrăcat cu prudenţă cadavrul, dar n-au găsit niciun semn care să fi indicat intervenţia unei mâini criminale.
Cadavrul a fost descoperit de un tânăr care, în zorii fiecărei zile, alerga prin parc. Era singurul martor care putea fi interogat. Era încă întuneric când plecase la alergat, parcurgând în fiecare zi, exact la aceeaşi oră, exact acelaşi traseu.
Dacă n-ar fi fost astfel, dacă n-ar fi fost totul rutină şi obişnuinţă, dacă n-ar fi fost toate pietrele, toate umbrele întipărite, separat fiecare, pe retină, probabil că n-ar fi descoperit cadavrul. Lumina lampadarelor îndepărtate abia ajungea până aici. Observase, totuşi, trupul tolănit pe bancă, cu mâinile atârnânde, explică agitat poliţiştilor, pentru că pe paltonul acela închis la culoare se aşternuse un strat de zăpadă.
Şi, în timp ce alerga constant, imaginea parcă l-ar fi străfulgerat dintr-o parte, povestea el cu o voce cam stridentă.
În timp ce vorbea, în interiorul spaţiului delimitat de cordon activau mai mulţi bărbaţi. S-ar putea spune că lucrau în nişte condiţii ideale, deoarece în parc, la acea oră matinală, în afară de ei nu era niciun suflet, nu se înghesuiau curioşii. Unul dintre ei fotografia, folosind blitzul, ceva pe pământul gol şi umed, un obiect căruia doi criminalişti îi dăduseră în prealabil un număr de inventar.
În timp ce începu, deja pentru a treia oară, să răspundă la întrebări, tânărul observă nervos că toate urmele aveau deja câte un număr de inventar, din cauza celor văzute s-a lăsat copleşit de nelinişte, de parcă nu el descoperise cadavrul, nu el ar fi anunţat poliţia, ci ar fi fost însuşi făptaşul, urmând să fie confruntat numaidecât cu corpurile delicte.
Avea senzaţia că simte un tăiş, dar n-ar fi putut spune ce fel de tăiş, poate răceala unei lame sau a unui gând, însă despre asta n-a spus nimănui nimic.
De fapt, primul gând care i-a trecut prin cap a fost că-şi ucisese propriul tată. Nu-şi putea explica de ce tocmai gândul ăsta i se năzărise, de ce doreşte moartea acestui om, dar nici despre asta nu le-a vorbit cu voce tare poliţiştilor.
Abia dacă mai rămăsese ceva despre care ar fi putut vorbi cu voce tare.
Adevărul e că nici nu erau foarte atenţi la el, poliţiştii în civil sau în uniformă umblau de colo-colo, mormăindu- şi pentru sine sau unii altora nişte propoziţii al căror rost nu-l putea înţelege.
Practic nu mai avea de ce să rămână aici, îşi dictase deja toate datele personale, chiar de două ori, iar în procesul-verbal a fost consemnat că-i gata oricând să depună mărturie, dar nici de plecat nu putea pleca.
Poliţiştii din jurul lui se schimbau unii pe alţii.
Când aleargă, de fapt niciodată nu se uită în nicio parte, nu se uită la nimic, repeta agitat cele relatate anterior, că nu se gândeşte la nimic. Din punct de vedere psihic asta-i esenţa alergării în ritm constant, explica el febril. Dar cum într-un interval de douăzeci de minute alergase deja a doua oară pe lângă trupul tolănit pe bancă, îşi aminti, totuşi, că numai pe un cadavru răcit se păstrează astfel stratul proaspăt de zăpadă.
Citise undeva despre asta. Atunci s-a oprit să se uite mai îndeaproape.
În parcul Tiergarten din Berlin chiar că se întâmplaseră multe lucruri, mai exact, nici nu s-ar fi putut întâmpla ceva ce nu se întâmplase până atunci. Apatici, poliţiştii ascultau relatarea, unul dintre ei, cu nişte pungi de plastic în mână, chiar se retrăsese câţiva paşi, dar asta nu stârni atenţia, ca să-şi continue munca, apoi, peste puţin timp se opri lângă ei un al treilea, pe care ceilalţi l-au lăsat singur. Însă tânărul nu reuşi să se liniştească. Şi acestui nou-venit îi povesti cele întâmplate şi văzute, de parcă fiecare detaliu ar fi avut încă o sută de alte detalii, de parcă fiecare propoziţie rostită ar fi avut nevoie de explicaţii, şi, cu fiecare explicaţie, parcă ar fi divulgat nişte secrete strigătoare la cer, în timp ce trece sub tăcere propriile secrete.
Nu îi era frig, totuşi tremura din toate încheieturile. Poliţistul în civil îi oferi o pătură, dar o refuză cu un gest atât de iritat, parcă starea propriului corp, o posibilă răceală sau tremuratul acela penibil şi prostesc, nu l-ar fi interesat câtuşi de puţin. Fără îndoială că era vorba de un soi de friguri nervoase, ceea ce nu era tocmai necunoscut celor de la poliţie. Nu-i putea fi foarte clar ce efect au avut spusele lui. Până acum nu făcuse o impresie bună, asta simţea şi el întrucâtva, ceea ce-l determină să relateze totul şi mai detaliat. Însă poliţistul respectiv îi cercetă cu plăcere, aproape cu drag, trăsăturile tulburate ale feţei, ba mai mult, întreaga persoană, separat membrele, gesticulaţia, cumpănind în sinea sa dacă să-l considere sau nu coleric sau, mai degrabă, ascet, cu o inteligenţă peste medie, sensibil sau asemenea unui idiot ordinar de la oraş, pe care, în afară de sine, nimeni şi nimic nu-l interesează.
Asemenea unuia care e atât de dornic să poată vorbi, încât până a doua zi n-o să-i tacă gura. Asemenea unuia care niciodată nu păţise nimic, dar acum era implicat până peste cap într-o mare aventură. Asemenea unuia care se simte onorat că i s-au dat spre păstrare tainele universului, nimic mai mult.
Stârni un sentiment de milă, o oarecare îngrijorare. În final îi putea vorbi numai acestui poliţist, în schimb îl luă prizonier, îl ţinea captiv cu forţa cuvintelor sale febrile, cu gesturile înflăcărate, dar pe care mereu i le fractura disciplina, firea sa greu de clasificat.
Poliţistul acela, după ce examină cât se poate de metodic cu privirea diferitele zone şi puncte ale trupului şi vestimentaţiei acestui tânăr, deoarece exteriorul lui i se păru atât de mediocru, încât la prima vedere ar fi fost greu de stabilit până şi starea lui socială, îl întrebă la ce facultate este, ce studiază, adăugând, cu mare viclenie, inclusiv faptul că aspectele respective îl interesează ca persoană particulară, nicidecum în mod oficial. Teoretic n-ar fi avut dreptul să pună asemenea întrebări. Ştia din experienţă că prin câteva cuvinte nevinovate se pot stopa uneori aceste manifestări absurde şi maladive. Moartea unor persoane străine generează o reală isterie, chiar şi-n cazul unor oameni joviali. În acelaşi timp, întrebările lui nu erau formale, începu să-l intereseze în ce măsură poate să distragă nişte întrebări nevinovate atenţia unui tânăr, în ce măsură poate fi abătut de la adorarea de sine, sau dimpotrivă, în ce măsură poate fi pus în încurcătură. Cât e de docil tânărul acela. Făcea parte dintre acei detectivi bine pregătiţi, care evită, în general, să fie induşi în eroare de o impresie neaşteptat de puternică sau de o imaginaţie complicată, dar cu toate astea nu reuşi să se abţină de la un experiment, cel puţin la nivelul unei întrebări provocatoare.
Dar nu se putea evita ca echilibrul, fie aşa, fie altfel, fie datorită întrebărilor puse în primele ore ale anchetei, numite în argoul poliţienesc „întrebări încrucişate“ sau „prima punere în acţiune“, fie în punctele culminante ale cercetării, când rezultatul încă se clatină, dar începe să se închege, să nu se fi pierdut, cel puţin temporar. Uneori îi pregătea mici capcane. Fiindcă un detectiv, cum era şi el, mai degrabă prefera propriile idei decât acele experienţe generale din domeniul criminalisticii la care apelau colegii mai puţin curajoşi. Primele erau ingenioase, dar uneori implicau metode arbitrare. Vorbind în limbaj profesional se preferau metodele euristice în detrimentul celor silogistice şi, apelând la primele, uneori se încălca legea.

Din volumul Istorii paralele, în pregătire la Editura Curtea Veche