Doamna Kiraly se născuse în Braşov şi venise cu părinţii încoace pe cînd avea zece ani. Avea rude în Braşov şi Sibiu pe care le vizita destul de des, aşa încît cunoştea bine România, îşi făcuse prieteni acolo şi s-ar fi descurcat. Îi ceru datele fetiţei şi cîteva adrese unde s-ar fi putut interesa de soarta ei şi-i promise că va încerca să descopere pe cont propriu ce posibilităţi legale ar fi ca s-o aducă încoace. Spre surprinderea Marianei, cuvîntul doamnei Kiraly n-a fost vorbă-n vînt, măcar că i se confesase fără nici o speranţă; calvarul datoriilor şi datornicilor în care o băgase Remus îi tocise orice încredere în oameni şi-n cuvîntul lor. Uite însă că-n săptămîna ce-a urmat, doamna Kiraly a umblat prin Arad pe banii ei, s-a interesat, a făcut investigaţii detectivistice, aflînd tot ce s-ar fi putut afla, lucruri deloc încurajatoare pentru Mariana: Ana Maria a fost încredinţată prin lege lui Remus, iar în urma unui proces desfăşurat în regim de urgenţă care s-a folosit de soţ drept martor al acuzării, ea a fost condamnată în lipsă la şapte ani închisoare pentru înşelăciune, uz de fals în acte publice şi trădare de ţară. Era dată totodată în urmărire, iar cazul ei se afla în permanenţă în vederea organelor Securităţii. Doamna Kiraly aflase toate astea printr-o prietenă care avea o prietenă grefieră la Tribunalul din Arad. Îi mai contactase pe domnul director Păcurariu şi pe mama Marianei, căreia îi transmisese că fiica ei ajunsese cu bine în Ungaria. Trecuseră aproape trei săptămîni de cînd Mariana se afla în Mako şi nu-şi făcuse timp să-i telefoneze lui mami. Tot amîna, poate unde presimţea că nu se va stabili aici şi n-avea dispoziţia necesară să-i dea explicaţii lui mami. Ana Maria, da, doamna Kiraly ştia de-acum cu precizie cum poate maică-sa s-o aducă lîngă ea: să ceară azil politic într-o ţară occidentală, în care să treacă din Ungaria, tot ilegal, şi doar atunci va putea apela la Crucea Roşie internaţională.
Ana Maria, draga mamei, tocmai cînd i se păruse c-o să răsufle uşurată în menajul ei tihnit cu Roji. Avea tot ce-i trebuie la Mako, la fabrica aia de pene: salariu bun, colegi buni şi un şef de birou care o simpatiza şi o curta: domnul Ian Carsky, un văduv la patruzeci şi ceva de ani, micuţ ca un bibelou, rotofei, îmbujorat, delicat, de o seriozitate exemplară şi pe care doar timiditatea excesivă îl reţinea încă s-o ceară în căsătorie. Marianei i-ar fi surîs, şi-ncă cum, dar uite că n-a fost să fie. Ea trebuia să plece, să fugă iarăşi peste graniţă - domnul Carsky a fost singurul din fabrică căruia i-a împărtăşit planul ei, cu două zile înainte de a-l pune în aplicare. Dacă ăla s-ar fi putut numi plan - să dispari, să-ţi iei lumea-n cap, să dai cu sare-n urmă, să ştergi şi să uiţi iarăşi şi iarăşi... Bineînţeles că Mariana regretă că nu se vor mai vedea, iar domnul Carsky a plîns. Mariana l-a luat de mînă şi au coborît în curtea fabricii, în spatele unei hale, într-un loc mai izolat, ferit de priviri curioase, unde Mariana l-a lăsat pe domnul Carsky s-o sărute de rămas bun. Domnul Carsky nu îndrăzni să-i ceară mai mult decît acel sărut pătimaş, deşi ea ar fi acceptat. O sfătui în schimb ca odată ajunsă în Austria să întrebe de lagărul Treiskirchen pentru transfugi, unde i se vor face acte şi va putea primi oferte de rezidenţă oriunde în lumea liberă, chiar şi-n America şi Australia. În caz că va fi prinsă la graniţă, îi spuse, să-i telefoneze neapărat ca să intervină la cunoştinţele sale din Poliţie.
Din fericire, n-a fost nevoie să apeleze la domnul Carsky, deşi a trecut graniţa printr-un loc ales la întîmplare, la fel de ostil ca ziua aceea de miez de noiembrie friguros, întunecată de nori şi ceaţă saturată de burniţă. A luat-o pieptiş printr-un lac înconjurat de stuf, trei sute de metri prin apă, fără să ştie să înoate, la un noroc, forţîndu-şi norocul, ce-ar mai fi să moară ca proasta înecată? Uite însă că Dumnezeu i-a ajutat ca apa să nu fie adîncă. Îi ajungea pînă la bărbia ridicată, păşind ca pe ouă prin nămol, cu capul lăsat pe spate şi cu privirea ca de decapitată răsucită spre cerul putred, măcinat de burniţă, oh, nu mai ajung, nu mai ajung odată, nu mă lăsa Doamne, Ana Maria, draga mamei, nu mă lăsa, nu mai ajung, oh, uite c-am ajuns.
Urcă pe mal în Austria cu maxilarele încleştate de frig, dîrdîind, lîngă o tablă albastră dreptunghiulară pusă pe două ţevi înfipte în marginea unui drum de ţară, pe care citi numele localităţii: Neusiedlersee-Burgendland - să ţină minte unde a pus prima dată piciorul în Austria. S-a dezbrăcat de blugi, canadiană, pulovăr, tricou şi chiloţi şi le-a stors pe rînd, temeinic, în timp ce ţopăia goală pe malul lacului să se încălzească, ca o lighioană ieşită din mlaştină pentru un ritual diabolic, care s-o transforme în om. Lovi hainele de trunchiul unei sălcii să sară apa din ele, le scutură şi le îmbrăcă la loc. Uitase, aha, verifică actele şi cele două mii de şilingi din buzunarul canadianei ţinuţi într-o pungă de plastic. Nu se udaseră prea tare, nu mai era timp oricum să le lase să se usuce. Parcă ar fi stat să se însereze şi n-ar mai fi avut mult pînă să paralizeze de frig.
Ca o halucinaţie indusă de frig şi ceaţă, o şosea şerpuia în zare printre nişte dealuri joase. O luă într-acolo şi parcă ar fi văzut-o îndepărtîndu-se, estompîndu-se în umbrele unui amurg nefiresc, apocaliptic. Dumnezeule, nu mă pierde! - a luat-o la fugă, cît să fi alergat? O oră sau mai mult şi uite că tot nu se făcuse noapte. Dîrdîind, cu buzele vinete de frig, ştergîndu-şi franjurii de muci care-i atîrnau peste bărbie cu dosul mînecii canadienei ude, făcea semn maşinilor care zburau parcă prin dreptul ei. După felul cum arăta, de bună seamă că nu prezenta destulă încredere. Şi dacă s-ar pune în mijlocul şoselei, la viteza cu care trec ăştia... În mijlocul acestui gînd opri exact în dreptul ei, cu portiera lîngă şoldul ei, un mercedes alb pe care-l asemănă instantaneu cu un înger salvator condus de un bărbat brunet, grizonat, cu trăsături ferme şi bine proporţionate - un actor sau un diplomat, îşi spuse, şi uite că n-o întrebă nimic. Ceasul de pe bord arăta ora unu şi jumătate şi ea aştepta să se însereze, ca şi cum timpul stătuse-n loc, se comprimase, iar omul se purta ca şi cum fusese special trimis ca s-o ducă unde trebuie. Cînd ceasul arătă unu şi patruzeci, ea rupse în engleză lecţia învăţată de la domnul Carsky - vrea să ajungă la lagărul Treiskirchen... Bărbatul încuviinţă, înclinînd capul imperceptibil. Nu scoase nici o vorbă cale de o sută de kilometri, abătîndu-se desigur din drumul său şi bineînţeles că n-a vrut să primească bancnota de o sută de şilingi pe care a încercat să i-o dea Mariana.
O lăsă la porţile mari, din fier forjat, ale domeniului Treiskirchen, înconjurat de garduri de zid înalte de trei metri. Era un parc-pădure de douăzeci de hectare, cu platani seculari, pajişti şi alei de pietriş pe care a fost îndrumată şi a mers pînă la un castel-conac compus din mai multe corpuri de clădire concepută în arhitectura meticulos-grandioasă tipică imperiului austro-ungar. Mariana avu un mic fior de mîndrie rănită - venise la un castel sau conac despre care ştia că-i cu totul altceva; un lagăr, o puşcărie...
Mariana Nădăban, un fir de nisip în mizeria acestui univers al morţii, descindea în Treiskirchen, cerîndu-şi fără să ştie dreptul la propria moarte în acel miez de noiembrie din anul 1987. Tot fără să ştie şi fără vorbe ea se ruga ca Dumnezeu să se îndure de noi şi să ne izbăvească de prăpădul Lui cel de pe urmă.
Nimerise într-un vis straniu pe care nu l-ar fi putut încă socoti coşmar. Au luat-o în primire două gardiene cam de vîrsta ei şi la fel de înalte, doar că blonde şi mai bine clădite şi hrănite, late-n umeri, cărnoase, cu fese şi coapse semeţe, bombate deşănţat prin pantalonii strîmţi; interviul de o oră a fost la fel de formal ca la unguri, căpătînd însă treptat, pe măsură ce interlocutoarele se încălzeau, menirea explicită s-o pună cu botul pe labe. Din nou de unde vine, cum a nimerit aici, ce intenţii are, pe un ton tot mai răţoit, de sictir şi înjurătură, suspicios-paranoic, ca în filmele ruseşti cu nazişti din prima copilărie a Marianei şi parcă ar fi trăit curiozitatea şi suspansul de atunci care o ţineau cu sufletul la gură. După fiecare răspuns era de-acum apostrofată violent - răspunsurile ei erau minciuni sfruntate, cu care-şi închipuia că le putea prosti pe binefăcătoarele ei. Vîrsta? Naţionalitatea? Profesia? Religia? Sexul? Chiar îi verificară sexul, după ce-au pus-o să se dezbrace pentru un consult sumar. ş...ţ
Transfugi-infractori-trădători, într-acolo bătea statutul rezidenţilor din Treiskirchen, preluat numaidecît de Mariana cînd cele două gardiene au condus-o în aşa-zisa încăpere pentru carantină amenajată într-un fost salon de baluri, transformat într-un grajd-puşcărie cu drugi de fier la ferestre, plin de o reţea deasă de corpuri pe paturi supraetajate ocupate de o sută cincizeci de bărbaţi şi femei de toate naţiile. Ana Maria, draga mamei, să ne izbăvească Domnul de prăpădul Lui din jungla aia a unui turn Babel, unde s-au încurcat limbile colcăind şi sfîrîind într-o putoare de hală de sortat gunoaie. Coborî în adîncuri, spre fundul pămîntului şi mai departe, printre figuri duse, de toate neamurile, culorile şi rasele, supte, întunecate, îndîrjite, sălbăticite în acel iad unde nu era milă, iertare şi împăcare şi unde fiecare se alia cu fiecare împotriva tuturor şi toţi se uneau spre a unelti împotriva fiecăruia - egipteni, irakieni, etiopieni, estonieni, lituanieni, turci, chinezi, kosovari, sîrbi, albanezi, slovaci, unguri, bulgari şi cîţi or mai fi fost. Nu vorbea nimeni engleza, nu exista o limbă comună şi la o adică nici n-ar fi fost nevoie.
Din ce reuşi ea să observe în primele ceasuri, convieţuirea grupurilor de aceeaşi naţie cu ceilalţi se rezuma la apărarea teritoriului: o zonă de cîteva paturi pe care ar fi putut pune mîna intruşii şi mai cu seamă noii veniţi. Nu era nici un conaţional în toată adunătura aia, s-o ajute să-şi găsească un pat sau o jumătate de pat. Se părea că-i singura reprezentantă a României de pe acolo, aşa încît două zile dormi ghemuită pe ciment pe un culoar dintre corpurile de paturi, luînd aminte cum în jurul ei, din certurile pe paturi se iscau bătăi în care se scoteau cuţitele şi nu doar pentru a ameninţa. Kosovarii păreau să fie cei mai răi; lăsaseră un turc într-o baltă de sînge. Cîteva ceasuri, pînă nu veniră gardienii la ora ieşirii la plimbare, nu avu nimeni curaj să se apropie. Spre deosebire de majoritatea rezidenţilor pe care Mariana îi văzuse dormind cîte doi într-un pat, kosovarii, care ocupaseră o zonă de vreo douăzeci de paturi gospodărite în regie proprie, se lăfăiau fiecare într-un pat şi-şi asiguraseră totodată o rezervă de cinci-şase paturi de oferit contra cost. Reuşi să negocieze cu şeful lor un pat pe o lună fără două zile, cît ar mai fi avut de stat acolo, pentru o sută cincizeci de şilingi. Mai apoi, cînd îşi putu permite răgazul să-şi ia seama ce fel de instinct sinucigaş o îndreptase spre tipul ăla, descoperi că avea aceeaşi uitătură pervers-lenevoasă marcată de cearcănele premature ale tuturor viciilor şi acelaşi aer dezabuzat ca Remus. La început nu-i trecuse prin cap asemănarea, bucurîndu-se poate, în naivitatea imbecilă care-i luase minţile, că făcuse o afacere bună: pe lîngă pat se alesese şi cu protecţia pe care i-ar fi oferit-o kosovarii acolo-n mijlocul lor. Aveau şi patru neveste cu ei - oameni serioşi, de nădejde, deh, nădejdea şi protecţia îi ieşiră pe nas în următoarele două nopţi, cînd au ţinut-o ca şi sechestrată în patul ăla, cît s-au perindat de cîteva ori pe la ea toţi cei unsprezece kosovari, asistaţi desigur din întuneric de cele patru neveste, care peste zi ar fi mîncat-o cu uităturile alea înecate în dispreţ, socotind-o desigur ceea ce se şi simţea: o curvă ajunsă în ultimul hal de degradare. Ca proprietară a patului, devenise şi proprietatea bărbaţilor ăia violenţi şi focoşi, sub care trebuia să joace cum i se cînta, avîndu-l în permanenţă în cap pe turcul ăla ghemuit în balta de sînge pe ciment. Nimeni din dormitor n-a avut curaj să le spună gardienilor cine-l tăiase şi de bună seamă că nici el nu şi-ar fi deconspirat agresorul, dacă ar fi avut norocul să scape cu viaţă, tot aşa cum nici ea nu-şi făcea iluzii că s-ar putea plînge gardienilor că-i victima unui viol colectiv prelungit, după ce în mai multe rînduri se pomenise înţepată în fesă cu cuţitul, ca să se mişte mai cu viaţă, cînd n-ar mai fi avut mult pînă să leşine de epuizare.
N-avea decît să se bucure că a scăpat cu viaţă şi nemutilată. După ce o lăsară în plata ei, renunţă de bună voie la pat şi n-ar mai fi avut la ce să plîngă nici după cei o sută cincizeci de şilingi, cînd constată stoarsă de amărăciune că i se furase şi restul de o mie opt sute de şilingi, pe care-i ţinea într-o pungă legată trainic cu un căpătîi de sfoară, ascunşi sub saltea. Îi legase ca şi cum îi încuiase, îşi spuse, ce tîmpită! Să şi-i fi băgat dracului în chiloţi, în cur, dar niciunde n-ar mai fi avut loc, pe cînd criminalii de kosovari o sondau cu mătăringile lor prin toate găurile posibile. Mare lucru să nu fi rămas gravidă, oh, izbăveşte-ne Doamne, şi de nenorocirea asta după mare mila Ta...
A dormit patru nopţi pe ciment, înţepenită de frig, cutreierată prin viscere şi creier de şuierul viscolului de afară amestecat cu zăngănitul ferestrelor, pînă ieşea la prima plimbare a zilei, Dumnezeule mare şi bun, precum m-ai sculat din somnul în care zăceam ca o moartă, aşa să mă scol din păcatul fărădelegii şi nemulţumirii în care zac eu, leneşa, şi uite că găsi în sfîrşit nişte români de care să se lipească. Reuşi să-i repereze cu ajutorul celor două gardiene care o interogaseră şi o consultaseră în prima zi, şi care făceau parte şi din corpul de însoţitori-supraveghetori ai plimbărilor zilnice prin parcul domeniului, înzăpezit de-acum; era de lucru la curăţatul aleilor de zăpadă, iar Mariana se oferi voluntară. Împreună cu cele trei plimbări era cea mai relaxantă parte a rutinei zilnice irespirabile din dormitor... Românii ăia, da, nu-i recunoscuse pentru că vorbeau ruseşte şi se amestecau cu alţi ruşi - moldoveni din Basarabia, un bărbat cu nevastă-sa şi cumnată-sa. Le povesti ce a păţit cu kosovarii şi o luară sub aripa lor, nemaiprididind s-o căineze, deh, singura româncă din Treiskirchen, şi aia înţepată cu cuţitu-n cur, futută de unşpe inşi şi cu banii luaţi, ca să vezi ghinionul dracului... Oare de ce o fi aşa criză de români pe aici? întrebă Mariana, la care moldovencele cică ar fi auzit că românii au alte puncte de trecere din Ungaria în Austria şi reuşesc să evite în general lagărul ăsta, optînd se pare pentru variante mai bune. Mariana îşi aminti atunci că ea venise de bună voie încoace, trimisă de domnul Carsky, seriosul, cumsecadele şi iubitorul domn Carsky, care uite unde o băgase, băga-mi-aş... ş...ţ
Pe lîngă plimbările prin parc şi curăţatul zăpezii, interviurile parcă i-ar fi adus şi ele un strop de alinare, chiar şi ştiind că nu-i e luată-n seamă nici o doleanţă; cînd şi cînd, apăreau propuneri de oferte de locuri de muncă dătătoare de speranţă, măcar că nu le dădea curs. Nu s-ar fi dus în Canada pentru un salariu oricît de tentant, şi nici prea departe în Europa Occidentală, în Suedia sau Spania. Ana Maria, draga de ea; îşi făcuse socoteala că va trebui să-şi găsească de lucru cît mai aproape, aici, în Austria, de preferat, în Viena poate. Să strîngă bani, da, să pîndească momentul cînd va putea aduce încoace fata. Cum s-o aducă, aia e, cum, singur gîndul ăsta răsucindu-l pe toate părţile devenea o povară mai grea şi mai de neîndurat decît toţi kosovarii ăia care o călăriseră non-stop două nopţi la rînd, pînă n-ar mai fi avut mult ca s-o omoare.
Răsuflă uşurată altminteri cînd îi expiră luna de carantină. Ana Maria, draga mamei, trecuse prin iad... În urma răspunsurilor la interviuri - n-a fost persecutată de Ceauşescu, de Miliţie, Securitate şi comunişti; pe ea bărbatu-său a băgat-o-n rahat, din cauza lui ar fi fost arestată, din cauza lui a fugit... - a primit verdictul şi statutul de azilant economic. A fost transferată într-o cameră fostă bucătărie a conacului, cu trei sîrboaice şi deja îi era mult mai bine. Într-o săptămînă găsi o limbă comună cu colegele de cameră, prin care acestea s-o înveţe ce ar trebui să facă pentru a scăpa mai repede de aici, ca să-şi poată căuta de lucru în Austria. Nu prea aveau habar şi ele nu se grăbeau. Aşteptau oferte şi locuri de emigrare mai îndepărtate, dar îşi puseră mintea la contribuţie şi-i găsiră o soluţie: să facă cerere de emigrare pentru un loc mai greu accesibil şi mai sărac în oferte şi, fiindcă ar fi avut mai mult de aşteptat, va fi dusă-n pensiuni, unde s-ar descurca mai uşor pe cont propriu să-şi găsească de lucru.
Făcu o cerere de emigrare în Australia şi, într-adevăr, după două zile a fost luată cu autobuzul din lagăr şi dusă într-o pensiune din sătucul Sankt Nikol an der Donau, aflată la o sută cincizeci de kilometri de Viena. În zonă, găsi în sfîrşit cîţiva români, dintre care unul, Radu Auraş pe numele lui, un tip la patruzeci şi ceva de ani arătînd uns cu multe alifii urît mirositoare, din Reşiţa de fel, o puse în temă numaidecît cu rostul ei aici: proprietarii acestor pensiuni primeau lunar de la statul austriac cîte două mii de mărci pentru fiecare emigrant găzduit, ceea ce era mai mult decît convenabil, aproape dublu faţă de cît ar putea pretinde închiriind localnicilor pe cont propriu. Îi povesti cît pătimise în lagăr, mă rog, uite că-n pofida regimului din lagăr, statul austriac înfia emigranţi, le asigura condiţii omeneşti şi posibilitatea să-şi găsească de lucru. Avea aici o cameră a ei, acces la baie şi bucătărie, micul dejun şi prînzul asigurate, iar la o zi după ce ajunse la pensiune primi înştiinţarea că i s-a schimbat statutul în azilant politic... Aşa are mai multe drepturi şi libertate de mişcare, o lămuri Radu, şi totodată şanse mai mari de a obţine cetăţenia. Statul austriac, da, are grijă, dar azilanţii politici sînt mult mai de preţ decît cei economici; pentru fiecare azilant politic statul austriac primeşte de la ONU 200.000 de mărci, indiferent cît timp rămîne acesta pe teritoriul Austriei.
Aici se gîndi în sfîrşit că ar trebui s-o caute pe mami la telefon, ca să-i spună ce? Ce ar mai fi fost de spus, după ce dispăruse cum e mai urît, lăsînd-o cu Ana Maria de gît? Să-i ceară iertare, deh, în momentul cînd îi auzi glasul la telefon renunţă - n-ar fi sunat tocmai bine, iar mami o fi avut atîta minte ca să-şi dea seama că pentru Mariana n-ar mai fi fost de stat în România, aşa încît primul lucru care o întrebă a fost de Ana Maria. Află ce ştia de la doamna Ilona din Mako: i-a dat-o legea lui taică-său, fute-l-ar dracii de nemernic... Şi taică-său cum se descurcă? Păi uite că-n vremea din urmă Remus o lasă pe mami s-o ia de la grădiniţă sîmbăta şi s-o ţină la ea acasă sîmbăta şi duminica. În rest, de luni pînă vineri Ana Maria stă pînă la patru la grădiniţă, iar după masă încuiată-n casă. Vai de soarta ei! Probabil că Remus n-ar fi vrut ca fata să se ataşeze prea mult de bunică-sa, dar totodată nici nu-şi făcea timp pentru ea. O ţinea ceasuri în şir încuiată în apartament, cît umbla după treburile lui, de la care se întorcea după miezul nopţii sau dimineaţa. Stînd atît de mult încuiată singură în casă, Ana Maria se lipise însă de bunică-sa şi de-acum şi de maică-sa; fără s-o ştie, era friptă de dorul Marianei, după ce o auzi de trei ori la telefon. Cum o aduc sîmbăta aici, îi spuse maică-sa, fuge la telefon, strînge receptorul în braţe şi-l pupă, mămica mea scumpă, te iubesc şi te aştept să vii să mă iei la tine...
Îi trebuiau bani, îi trebuia o slujbă bună, greu de găsit prin împrejurimile pensiunii din Sfîntul Nicolae de peste Dunăre. Spăla vase la două restaurante pentru cîte douăzeci de şilingi pe zi şi făcea pe frizeriţa în pensiune. Ar fi strîns ceva bani ca să plece la Viena, dar nu se simţea în stare să calculeze cît i-ar fi trebuit şi cît ar fi durat... Răducu Auraş n-ar fi vrut s-o descurajeze; fără o slujbă însă, n-ar fi avut cum s-o scoată la capăt. El stătea în pensiune de doi ani şi lucra la un service-auto pe şosea, la douăzeci de kilometri. Cîştiga binişor, supravieţuia, reuşea să strîngă şi bani, dacă avea cazarea asigurată. Se oferi s-o ajute să-şi găsească o slujbă bună, deşi nu tocmai dezinteresat.
Avea bucurie la ea şi Răducu, se arăta drăguţ şi săritor precum kosovarul ăla, care semăna cu Remus nu doar la figura de desfrînat, ci şi la felul cum s-a priceput să stoarcă din ea tot ce s-a putut. N-ar mai fi vrut să se lase la mîna te miri cui, a porcilor de bărbaţi, buni să te dea de pagubă şi nenorocire. Doar să te tăvălească, atît vor. Nu prezenta nici un fel de garanţie Răducu, c-ar mai fi fost dispus să rămînă lîngă ea s-o ajute, după ce şi-ar fi făcut cheful. O ajută totuşi, ea încerca varianta pe care i-o propuse: vîndu două săptămîni la magazinul de lîngă staţia service, unde făcu drumul dus-întors cu maşina lui.
Intră o dată cu maşina în pădure, venindu-i poate mai la-ndemînă decît la pensiune, unde îl respinsese de cîteva ori şi părea să fi renunţat; să nu se strice cu proprietara pensiunii, o doamnă în vîrstă extrem de suspicioasă şi pretenţioasă în privinţa chiriaşilor şi care ţinea legătura permanentă cu primăria şi poliţia. Mariana o înţelegea, o femeie precaută, cu atîţia dezmoşteniţi sălbăticiţi şi periculoşi pe lîngă ea. Albanezii ăia mai ales, pletoşi ca nişte sălbatici, care umblau numai cu cuţitele la ei, la vedere, mai ceva decît kosovarii care le ţineau ascunse. Mariana le umblase cu foarfecele prin pletele îngălate; cînd întrebase proprietara cine ştie să tundă, se oferi numaidecît, deşi nu mai tunsese pe nimeni niciodată, dar n-avea încotro, îi trebuiau bani...
După cîte şi mai cîte umilinţe, după violul kosovarilor, asta i-ar mai fi lipsit: violată-n pădure şi de cine? De un român împuţit. Îi rezistă, de vreme ce Răducu nu se osteni prea mult să insiste nici în pădure. Încercă, nu din cale-afară de convins, să tragă blugii şi pulovărul de pe ea, fără să le rupă, chiar fără s-o bruscheze, mă rog, n-avea aplombul kosovarilor. Renunţă, nu vroia şi gata, împuţit, dar delicat în felul lui. Continuă s-o ducă cu maşina la magazin, dar la sfîrşitul primei săptămîni, cînd Mariana primi în sfîrşit trei sute de şilingi, îi ceru banii pe benzină. După ce că e împuţit, uite că e şi zgîrie brînză. Se bucura la banii ei amărîţi, poate unde ar fi vrut să se răzbune că nu-i cedase. După a doua săptămînă însă, nu i-a mai cerut nici un ban, dar ei deja i se făcuse de ducă. Au făcut revelionul împreună şi ea socoti că Răducu merită să-i dea ce-şi doreşte, ca de adio şi de rămas bun; în primele zile ale lui 1988 el o duse cu maşina la Viena. O lăsă la Gara de Vest şi parcă i-ar fi părut rău, după moaca aia pleoştită, şi Mariana îşi spuse că poate se înşelase în privinţa lui: ar fi rămas lîngă ea poate şi ar fi ajutat-o, dar nu mai era vreme să se răsucească. Îi spuse că de-aici încolo se poate descurca singură, măcar că habar n-avea încotro ar putea s-o ia. Oricum trebuia să se întoarcă la lucru la service-ul lui; să se întoarcă cu el, nici nu s-ar fi pus problema. Valea, la revedere, du-te, Răducule...
(fragmente din romanul Ana Maria şi îngerii)
