La 16 iulie 1991, în revista Tinerama, a apărut un articol cu titlul Se întorc morţii acasă de Cornel Constantin Ciomâzgă. Îmi aduc aminte ce am crezut văzând acel titlu: că autorul se referă la români din exil de care nu mai vorbea nimeni în România şi care după căderea comunismului au început să se repatrieze.
În realitate era vorba chiar de un om înmormântat din greşeală (părea mort după ce se înecase cu un os de peşte) şi dezgropat după douăzeci şi una de zile. Scena întoarcerii lui acasă era de un dramatism zguduitor: lumea se obişnuise cu dispariţia lui şi nimeni nu se bucura revăzându-l. Am remarcat, cu acel prilej, şi talentul literar al autorului. Iată cum era descris bărbatul înviat din morţi, din punctul de vedere al familiei lui:
„În faţa lor era un om slăbit, cu barba măricică, cu unghiile netăiate, purtând pe costumul acela cu mâneci cam lunguţe urme de ulei în semn de cruce, mirosind evident a flori uscate şi a mucegai.”
Ulterior, după mai bine de douăzeci de ani, autorul a reluat şi dezvoltat subiectul într-un roman cu acelaşi titlu, Se întorc morţii acasă. Din paginile acestui roman aflăm că eroul senzaţionalei întâmplări, Petre, un om rudimentar, lipsit de conştiinţă morală, a fost în tinereţe un odios ofiţer de Securitate, care a torturat oameni nevinovaţi. El ajunge să se spovedească unui preot, Filip, fără să-şi aducă aminte că şi acesta s-a numărat cândva printre victimele lui: l-a supus unor torturi greu de imaginat în lumea civilizată, provocându- i chinuri groaznice, i-a violat sora, l-a obligat să asiste la executarea propriului lui frate. Şi toate acestea fără motiv, ca expresie a urii de clasă promovate de regimul comunist. Petre nu-l recunoaşte pe deţinutul politic de altădată, dar acesta îl recunoaşte pe fostul său călău şi, în conformitate cu morala creştină, face eforturi supraomeneşti să-l ierte şi chiar să-l iubească.
Cine este acest scriitor, Cornel Constantin Ciomâzgă, interesat de probleme de conştiinţă care ne duc cu gândul la Dostoievski? În primii ani de după revoluţie s-a făcut cunoscut ca un om de presă inteligent, intelectualizat. Deşi avea un stil preţios, reuşea să transmită emoţii, să convingă sau să provoace momente de reflecţie. Cu pregătirea sa multilaterală (regie de teatru şi film, psihologie, teologie) se remarca imediat printre ziariştii entuziaşti, dar inculţi prezenţi în număr mare în presa românească. A lucrat la săptămânale ca Zig-zag şi Tinerama, a condus Fun- Radio (primul post de radio particular din România) şi Radio Tinerama, a fost director general şi fondator al societăţii Romanian Advertising Media, a funcţionat zece ani (1993-2003) ca preşedinte al Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni – filiala România, a predat cursuri la Facultatea de Jurnalistică din Bucureşti evidenţiindu- se prin realizarea primului curs de psihologie creştin-ortodoxă, a publicat un roman, straniu, de inspiraţie religioasă, Lucrarea.
Apoi, pe neaşteptate, s-a retras la o mânăstire şi a dispărut din viaţa publică.
Şi iată că acum revine, cu un roman despre un om „înviat din morţi”, fost ofiţer de Securitate, care are parte, deşi nu merită, de bunăvoinţa fără margini a unui preot martirizat cândva de el.
Romanul propriu-zis, foarte bun, este stricat de numeroasele comentarii incluse în el. Predicatorul îl întrerupe mereu pe prozator, aşa cum unii realizatori de talk-show-uri TV îi întrerup pe invitaţi. Aceste intervenţii inoportune, enervante în cazul unor discuţii la televizor, sunt dea dreptul intolerabile în acela al unei creaţii literare. De ce? Pentru că tulbură, ca orice formă de propagandă, regimul de gratuitate al literaturii.
Fiecare nou episod din roman devine un simplu material ilustrativ pentru lungi şi plictisitoare discursuri preoţeşti, de genul:
„Lupta noastră se duce în fiecare zi şi în fiecare ceas.
Dacă îi reproşezi fratelui, îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea.
Dacă ai căzut în slava deşartă sau te înalţi deasupra fratelui, ai pierdut harul.
Dacă iubeşti puterea sau banii, nu vei cunoaşte niciodată iubirea lui Dumnezeu.
Dacă îţi împlineşti voia proprie, eşti biruit de diavol şi urâtul intră în sufletul tău.” etc.
În plus, apare în roman un capitol scris cu cerneală roz despre alegerea unui stareţ într-o mânăstire, replică, probabil involuntară, dată romanului satiric Alegere de stareţă publicat de Damian Stănoiu în1932. Este adus în prim-plan un mitropolit luminat care, renunţând la tradiţia... amestecului în treburile interne ale unei mânăstiri, organizează alegeri libere şi nu se supără când este votat în unanimitate alt călugăr decât preferatul său. Chiar dacă lucrurile s-au desfăşurat aşa în realitate, relatarea lor într-un roman sună fals.