Fernando Pessoa .
Quaresma Descifrator.
Selecţie, traducere din portugheză,
prefaţă şi note de Dinu Flămând.
Humanitas Fiction
2015
Fernando Pessoa. Cronica vieţii
care trece. Traducere din portugheză
de Dinu Flămând şi Micaela Ghiţescu.
Ediţie îngrijită, anthologie şi prefaţă
de Dinu Flămând. Humanitas
fiction 2014
Fernando Pessoa.
Ultimatum şi alte manifeste.
Traduceri şi note de Dinu Flămând şi
Micaela Ghiţescu. Antologie şi prefaţă
de Dinu Flămând. Bucureşti
Humanitas Fiction 2012.
Recenta apariţie a unui
roman poliţist semnat
de Fernando Pessoa,
autorul „dispecer” al
numeroşilor săi heteronimi,
prilejuieşte o
privire de etapă asupra
ediţiei Pessoa în curs de apariţie
la Humanitas Fiction.
Au mai fost publicate în ultimii
doi ani un volum cu fragmente de
jurnal, scrisori şi exegeze de tinereţe,
precum şi un volum de eseuri, toate
de o importanţă majoră pentru înţelegerea
acestui autor – pe care Europa începe
abia acum să-l înţeleagă şi să-l admire
în toată complexitatea sa, pe măsură
ce vestitul „cufăr cu 30.000 de file”
deschis după moartea autorului, e
dat, treptat, publicităţii.
„Descifratorul” Quaresma, detectiv
având ceva din aerul misterios al
nuvelelor lui E.A.Poe, e un logician
care „rezolvă problemele […] fără
măcar să se mişte din fotoliu”, un
mai-mult-decât-detectiv care îşi
propune, cum spune Dinu Flămând
în prefaţă, „să descifreze ceva din
misterul lumii”. Vorbind de enigme
ale psihicului omenesc, ale comportamentului
tulburat (criminalii
sunt de cele mai multe ori nişte nebuni),
de o sistematizare a „viului, mişcării
societăţii, universului însuşi”, are un
mod aproape filozofic de a dezlega
lucrurile; fără scene de suspans, cu
evadări în irealitate. Visător, nepăsător
faţă de celebritate, niciodată nerăbdător,
e prezentat în 12 episoade fără legătură
între ele de către un Pessoa care pare
să se descrie pe sine: „Meditativ al
realităţii, strateg al deja-făcutului,
raţionamentul său, într-o mişcare
foarte rapidă, dezgolea faptele unui
caz de toate aspectele lui neimportante,
iar scheletul adevărat al celor întâmplate
apărea brusc pe o radiografie scoasă
din chiuveta de developare”. Scund,
slab, şters, dezordonat, febril şi totodată
indiferent, avea abilitatea de a percepe
dintr-o străfulgerare toate detaliile:
„la el – se extaziază Pessoa – claritatea
mentală a atins delirul”. Investigarea
patologiei psihologice din Cazul Vargas
prilejuieşte, de pildă, o comparaţie
între soldat (isterizat din exterior)
şi asasin (isterizat din interior), dar
şi între strategi şi artişti, actori, filozofi,
inspiraţia poetică sau artistică fiind,
după părerea ( desigur exagerată) a
lui Pessoa „un fenomen de înaltă
isterie. Găsim aici acelaşi caracter de
posesie ca în epilepsie”. În Pergamentul
furat – unde obiectul furtului fusese
de fapt un istoric cufăr de fier, şi nu
pergamentul aflat în acesta, sau în
Scrisoarea magică, unde o scrisoare
fusese subtilizată printr-un soi de
nebunească prestidigitaţie, dar mai
ales în Moartea lui Don Juan, cercetarea
pare să pornească pe urmele unor
cazuri de vrăjitorie. Pentru cine ştie
rolul Comandorului în scenariul
donjuanesc, nu e de mirare că „dispariţia
totală a autorului crimei, precum şi
forţa, păreau să indice intervenţia
unui spirit nu tocmai din lumea noastră”.
Nu trebuie să ne aşteptăm însă
doar la magie, ezoterism, specialităţile
poetului. De cele mai multe ori avem
în faţă pagini de proză autentică,
descrieri captivante:
„Pe dreapta, cum intri, erau două
vechi scrinuri. Pe cel de-al doilea,
cum vii dinspre uşă, adică scrinul
ce se afla vârât în nişa dintre cele
două ferestre aflate pe partea aceea,
trona un greu cufăr de fier, foarte
vechi, foarte preţios, splendidă operă
a nu ştiu cărui artizan portughez.
Chiar dacă mai degrabă mic, acest
cufăr cântărea mult; avea efectiv
forma unui cufăr şi, ca toate cuferele,
avea două clapete de fier ce se rabatau
peste două încuietori prevăzute cu
zăvoare. Iar aceste două zăvoare se
încuiau cu două chei diferite. În acest
cufăr domnul Correia depusese un
pergament foarte vechi şi de mare
valoare. Era un pergament care atesta
atribuirea unui blazon. Domnul Correia
ţinea foarte mult la acel document
care, de altfel, avea o oarecare legătură
cu cercetările întreprinse de el privind
istoria respectivei epoci El păstra
pergamentul în cufărul de fier doar
pentru a respecta o anumită simetrie
a timpului: şi cufărul, şi pergamentul
erau două obicte din aceeaşi epocă.
Iar acest pergament a făcut obiectul
dispariţiei ce motivează povestea
pe care urmează să v-o relatez”.
Şi în celelalte două volume ale
ediţiei, misterul, enigma ocultă joacă
un rol de seamă. În Cronica vieţii care
trece, Pessoa mărturiseşte: „De când
sunt conştient de mine, mi-am dat
seama de o tendinţă înnăscută spre
mistificare, spre minciuna artistică.
La asta se adaugă o mare dragoste
pentru spiritual, pentru misterios,
pentru obscur”. În 1912 declara:
„Sunt propria mea umbră, în căutarea
a ceea ce e umbră”. Comparându-se
cu străvechii navigatori portughezi,
se aventura: „Navigatorii de pe timpuri
aveau o frază glorioasă: A naviga e
necesar. A trăi nu e necesar. Mi-e de
folos spiritul acestei fraze, dar într-o
formă transformată ca să semene cu
ceea ce sunt eu. A trăi nu e necesar;
necesar este a crea”. Peste ani, în
1929-30, avea să revină: „Aparţin
rasei navigatorilor şi creatorilor de
imperii. Dacă voi vorbi cum sunt, nu
voi fi înţeles… Nu vorbim, eu şi cei
care-mi sunt compatrioţi, un limbaj
comun. Prefer neînţelegerea prin
tăcere.”
Lecturile i se par un mod servil de
a visa: „Dacă trebuie să visez, de ce
să nu visez propriile mele visuri?”
Corespondenţa cu Ophélia Queiroz,
iubita de care s-a despărţit, hamletian,
pomeneşte „stăpâni intoleranţi şi
neiertători” care nu-i îngăduie să
ducă o viaţă obişnuită; Pessoa îşi
începuse marea distribuţie heteronimică
în teatrul existenţial. Cititorului
nu-i e, desigur, necunoscut acest vast
scenariu în care autorul se multiplică,
jucând rolurile propriei vieţi creatoare
sub diferite nume: Alberto Caeiro
– „poetul naturii şi teoreticianul
păgânismului”, Ricardo Reis –
„epicureicul”, Alvaro de Campo,
„modernistul”, Bernardo Soares, căruia
Pessoa i-a atribuit Cartea neliniştirii,
(primul volum din seria de autor iniţiată
în 2009 de Humanitas) şi mulţi
alţii.
Eseurile din Ultimatum sunt, de
asemenea, parte a texturii secrete
din care se alcătuieşte lumea. Dinu
Flămând constată, de altfel, în prefaţă,
că „până la urmă Pessoa a devenit
o autoritate în disciplinele oculte, un
adevărat specialist în vasta literatură
despre societăţile secrete; imboldul,
însă, e de natură filozofică, nu mistică.
Religia lui rămâne literatura, ficţiunea
dramatizată a acesteia”. Sar în ochi
construcţiile bazate pe textele lui
Hugo; de altfel, în Despre estetică
putem citi şi un eseu care vădeşte
atente şi îndelungate lecturi hugoliene.
Premonitoriu? „Cel mai mare poet
al timpurilor moderne va fi cel care
va avea cea mai mare capacitate de
a visa”.
Excelentele traduceri (aparţinând
în bună parte lui Dinu Flămând, iar
altele Micaelei Ghiţescu) au avut de
înfruntat „gândirea prin imagini” a
contradictoriului autor, de multe
ori izbutind imposibilul – precum în
traducerea celebrului sonet al lui
Camoes, Alma minha gentil. Dacă
adăugăm alertul, inconfundabilul stil
din dodecatlonul Descifratorului,
bilanţul de etapă ne face să percepem
în această serie un vârf editorial.
