Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Proză în imagini de Cătălin D. Constantin


Mci schimbări de atitudine e titlul sub care Răzvan Petrescu şi-a publicat, în toamna anului trecut, o antologie de proză scurtă care adună aproape toate textele din volumele sale anterioare. Cîteva dintre ele au cunoscut modificări – „tuşe de culoare, accente, alt ritm într-o frază“, precizează autorul într-o ludică notă introductivă, urmată de o biobibliografie de o pagină, alcătuită în acelaşi spirit, o povestire în sine, prin felul în care e spusă şi prin „subiect“: scriitorul e medic, dar renunţă la treizeci şi trei de ani la medicină şi se apucă de literatură. E descoperit de criticul Mircea Martin, publică şi primeşte premii.

Proza lui Răzvan Petrescu, s-a spus, parcurge drumul de la scriitura realistă la cea fantastică, de la notaţia de atmosferă, la ironie şi pastişă. Afirmaţie neîndoielnic adevărată, pe care gruparea din volumul de faţă o face în bună măsură evidentă. Dar alăturarea – joc întotdeauna paradoxal – mai face evident şi un alt fapt, oarecum contrariu: pentru un scriitor cu stil şi talent, drumul lung de la realism la fantastic nu e, în fond, decît o mică schimbare de atitudine. Titlul antologiei e semnificativ şi, poate, polemic. O pagină din Grădina de vară, volumul de debut din 1989, şi o alta, din Într-o după-amiază de vineri, publicat în 1997 (între care se interpune Eclipsa, apărut în 1993), nu sînt esenţial diferite. Aceeaşi mînă sigură, acelaşi ochi neobosit şi lucid care înregistrează avid tot ce vede, acelaşi umor negru şi o neschimbată ironie, fin diluată în poantă lingvistică. Pe scurt, Răzvan Petrescu e un scriitor cu o puternică individualitate. Probabil aşa se şi explică succesul de critică cunoscut de proza sa încă de la debut. O frază a Adrianei Bittel, reprodusă pe coperta a patra a antologiei, rezumă esenţial receptarea de care s-a bucurat autorul: „Răzvan Petrescu este, cred, cel mai mare scriitor român în viaţă“.

Cum scrie Răzvan Petrescu? O „reţetă“ desprinsă din povestirea care dă titlul antologiei: „S-o faci în criză. Ca şi cum întreaga lume ar fi-n stare de asediu. De parcă totul ar urma să dispară peste o oră sau cel mai tîrziu mîine dimineaţă, inclusiv cactusul de pe birou pe care nu l-ai mai udat, fotografia soţiei pe malul lacului, oraşul, frunzele şi nisipul din mintea ta. Să scrii cu disperare. ş...ţ Să nu-ţi menajezi cititorul, să-l bagi la idei, la spital, să-i laşi urme pe faţă, pe spate, pe ochi. Fără milă. Să pulverizezi într-una, nu contează ce, dar să pulverizezi. Să rîcîi.“.

Un astfel de crez artistic sugerează poate un grad înalt de conştientizare a realului. Paradoxal, absenţa acestuia defineşte proza lui Răzvan Petrescu. Experienţa trăită, incidentul banal şi lipsit de orice sens – acesta e subiectul prozelor sale. În povestiri nu se întîmplă nimic, nimic semnificativ cel puţin. Realitatea se dezvăluie necontenit sub formă de şoc, un şoc existenţial, atenuat de percepţia care, ţinută tot timpul la nivel acut, îşi pierde noţiunea propriei intensităţi. Naratorul traversează năuc şi apatic oraşul, coboară scări, cumpără ziare, înregistrează mecanic vorbele celor din jur – simpli figuranţi ai unui decor fără scenograf –, intră în metrou şi ajunge la serviciu, după ce trece prin tot soiul de accidente fără noimă. Realitatea din proza lui Răzvan Petrescu e fotografică şi picturală, atît doar că realismul imaginii e... à la manière de Magritte ori Chagall. Lumea nu poartă nici un înţeles, nu are nici miez şi nici rost, ea doar se lasă văzută şi descrisă la modul brut, în cantităţi, forme şi cuvinte care au o singură menire, aceea de a se înfăţişa ochiului şi auzului ca fapte în sine, demne să devină literatură prin propria lor existenţă. Realitatea se compune, în ritm grăbit, din acumulări de imagini care pătrund în interioritatea personajului-narator, ca în romanele lui Blecher. Lipseşte însă starea de perplexitate şi de exasperare. Absurdul îi ia agresiv locul. Naratorul lui Răzvan Petrescu e un personaj solitar, cu identitate seacă, indiferent faţă de tot ce-l înconjoară. Citez începutul din Jazz: „Mă duceam să cumpăr sifoane. Mă gîndeam la copilărie şi n-aveam nici cel mai mic chef să cumpăr sifoane. Îmi agăţasem însă walkman-ul de centură. Centura maro a tatălui meu mort. Pe care n-a purtat-o decît o singură dată, la Praga, acolo unde un celebru orologiu întoarce timpul, nu şi iubitele, înapoi. Limbile se învîrt în sens invers, pare o iluzie optică, nu e. Un oraş frumos. Oprindu-mă puţin în cartierul Stáre Msto, mi-am adus aminte că era ziua mea de naştere. Probabil că din pricina asta mă duceam la sifoane.“

Aş fi putut cita orice alt paragraf. Proza lui Răzvan Petrescu se citeşte ca un continuum, sacadat doar de modificarea vitezei şi a ritmului povestirii. Aceasta în ciuda faptului că autorul schimbă adesea registrele. Şansa, o povestire de patru pagini din primul volum, e alcătuită dintr-un singur paragraf. O pînză deasă care relatează, rece, în fraze lungi, schimbul de cuvinte şi gesturile unor muncitori care lucrează la o gură de canal. Comicul de limbaj, de factură caragealescă, e absolut fantastic, dar el aparţine cititorului, nu naratorului, care rămîne tot timpul absent. Unul dintre muncitori descoperă un craniu şi începe, brusc, fără să înţeleagă ce se întîmplă cu el, să recite fragmente din monologul lui Hamlet. Se hotărăşte apoi, sub impuls fiziologic, să urineze în craniul întors, „pînă ce lichidul începu să se reverse prin găurile orbitelor. Ceilalţi doi priveau fără vorbă, cu un zîmbet strîmb“. Răzvan Petrescu e aici aproape de comportismul nuvelelor de început ale lui Preda. Farsa, a doua povestire din volumul Eclipsa, e o transpunere modernă a poveştii biblice a lui Cain şi Abel. Umorul e negru, povestea se joacă cu lipsa de sens – finalul trimite mai degrabă la mitul lui Sisif şi la absurda, necontenita repetare a aceleiaşi unice istorii. Jurnalul unui locatar e o istorie fantastică. A fost de altfel inclusă în antologia de nuvelă fantastică românească The Phantom Church. Dar pînă la urmă fantasticul nu e aici decît o simplă deghizare: o epidemie stranie se abate asupra blocului în care locuieşte personajul-narator şi toţi locatarii mor. Fotografii de nuntă, din volumul Într-o după-amiază de vineri, ar putea aminti de Cănuţă om sucit: eroul trebuie să se însoare, dar totul merge, în chip absurd, pe dos – apartamentul e inundat şi apoi ars, costumul de mire se rupe, portierele maşinii nu se deschid, în aparatul de fotografiat n-a pus nimeni film, fereastra apartamentului e spartă şi noaptea nunţii se consumă cu mirii îmbrăcaţi în paltoane.... De vină e personajul sau lumea e sucită? La Caragiale se ştie, aici nu.

Proza lui Răzvan Petrescu nu se citeşte cu sufletul la gură. Dintr-un singur motiv: trebuie să ai timp să vezi totul.



Răzvan Petrescu, Mici schimbări de atitudine, Proză scurtă – O antologie, Editura Allfa, Bucureşti 2003, 544 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara