Gheorghe Schwartz şi-a gîndit
proza, încă de la început, în
orizontul unor proiecte de anduranţă;
în anii ’80 a fost „ciclul lugojan”
al romanelor Pietrele, A treia
zi, Spitalul, Om şi Lege, apoi, de la
sfîrşitul deceniului nouă, prozatorul
începea lunga serie romanescă Cei
O Sută, cel mai amplu proiect epic din
toată literatura noastră, însumînd
unsprezece volume masive, tipărite
în douăzeci şi cinci de ani, între
1988 şi 2013. Urmau o pauză de
respiraţie şi/sau nişte exerciţii ori,
poate, iată, nişte „vocalize” ? Aşa părea
cînd, în 2014, Gheorghe Schwartz
venea în librării cu Enigmele infinite.
Vocalize în Do Major, unde materia
epică, aparent pulverizată în fragmente
discontinue, se organiza, subtil, în
jurul unei figuri care, cînd „copil sărac”,
cînd venerabil de 94 de ani, nu lăsa
să se vadă calităţile unui personaj
„clasic”, cu o istorie şi o identitate,
eventual, element de coagulare a unei
structuri narative în logica romanului.
Numai că Julius Zimberlan trece şi
în al doilea volum, Hotarele istorice.
Vocalize în Re Minor (Editura Junimea,
2015), o (anti)utopie despre hotare,
iar simplele (dar simplele?) vocalize
în diverse game cristalizează un nou
proiect de anduranţă: iată regula: „Din
păcate, aceste vocalize (în re minor)
tind să se transforme din simple exerciţii
zilnice, într-o elegie tragică coerentă.
Ceea ce, în mod cert, nu este în intenţia
celui ce le consemnează atît de stîngaci!
Dar un sunet cheamă după el alt sunet,
o literă altă literă şi iată cum se
naşte acest puzzle neaşteptat. Dar aşa
cum se ordonează, la fel de neaşteptat
se pot iar desface nodurile”. Romanul
e un „puzzle neaşteptat”, în care o
literă cheamă o altă literă, o poveste
„înnoadă” o altă poveste, iar Julius
Zimberlan e cronicarul din umbră al
acestei noi lumi romaneşti, cea mai
nouă achiziţie din vasta sa colecţie de
„ţări vizitate”; primele două cărţi,
Enigmele infinite şi Hotarele istorice,
creează deja o reţea de înţelesuri,
adunînd vocalizele pe portativul unui
concert interpretat de o orchestră
simfonică.
Dacă în prima carte a noului ciclu
narativ era vorba despre „o sută nouăzeci
şi nouă enigme veşnice, vieţi, sinucideri,
supravieţuiri şi, în primul rînd, întrebări
repetate cărora li se tot caută răspunsul”,
în Hotarele istorice va trebui să ne
imaginăm „cît de minunat ar fi să
putem trăi fără hotarele ridicate între
noi”. Pentru început, prozatorul
explorează cîteva hotare istorice şi
soarta oamenilor aflaţi la frontieră;
fără să părăsească vreodată capitala
Cernăuţi din Bucovina de Nord, Joseph
B. e, pe rînd, cetăţean austro-ungar,
român, sovietic, ucrainean, în fapt,
constată prozatorul, cu un umor amar,
un evreu stabilit, apoi, în Germania;
tot astfel, Mişu Plop „născut în satul
Plopi, o localitate aflată pe malul
Prutului” este, după vremi, român,
sovietic, moldovean; în Alsacia, familia
Khumer cu „cei mai iscusiţi şi cei mai
cunoscuţi fabricanţi de pipe” rămîne,
după cum se terminau războaiele
franco-prusace, cînd franceză, sub
numele Adolphe Kummer, cînd germană,
cu firma schimbată în Hermann Khumer,
pentru ca „din anul de graţie 1918,
cînd Alsacia revine Franţei, deasupra
porţii monumentale a magazinului de
pipe să apară inscripţia «Horace
Kummer»”; în sfîrşit, soarta cîinilor
ţărilor Uniunii Europene nu e mai puţin
problematică pentru că, iată, „în timp
ce cîinii comunitari se plimbă pe unde
îi duc instinctele, din partea cealaltă
a gardului cîinii ceilalţi se uită cu jind
la democraţie”.
Vocalizele în Re Minor
nu sînt doar despre hotarele istorice
pentru că prozatorul pune în funcţiune
o maşinărie infernală care (re)inventează
istorii, ţări, regate, ţinuturi şi, în
consecinţă, hotare; astfel, Regatul
Tumaku şi Republica Tumaku, un regat
şi o republică despărţite de rîul
Borta Mare – „Borelis Maior, cum îl
cunoşteau anticii” –, deşi au fost cîndva
unite sub sceptrul regelui Kokobort’u,
după sciziune, se urăsc de moarte:
„Fapt este că astăzi, cetăţenii Regatului
poartă doar încălţăminte maro, iar cei
ai Republicii doar încălţăminte neagră.
Cu timpul,ura dintre cele două populaţii
a ajuns de nereconciliat. Cine încearcă
să treacă liniştitul rîu Borta Mare
are şanse minime să ajungă măcar
la mijlocul apei: dacă n-a fost împuşcat
de grănicerii dintr-o parte drept invadator,
e sigur împuşcat de cei din partea
cealaltă drept trădător”. Nu altfel se
petrec lucrurile cu statul independent
Torania, graniţă mereu încălcată între
Imperiul de Est şi cel de Vest, cu satul
Hon Lau aflat la graniţa dintre Regatul
Zu şi Regatul Mandok ori cu etniile –
podlii şi veţii – din Republica Autonomă
Podliveţ („sau Podlivaţ, cum o numesc
cei din Nord”) şi cele din Republica
Pontomare – gorobeţii de est şi cei de
vest – despărţite, desigur, de fluviul
Goro; la graniţă, războaiele pot izbucni
oricînd, mai ales, cînd, în disputa dintre
Kambuktu şi Regatul Unit, intervine
problema spinoasă a calculării preţurilor
la compoturi după „Formula Universală
Zimberlan”. Gheorghe Schwartz
dovedeşte, încă o dată, o capacitate
cu adevărat remarcabilă de a (re)inventa
istorii astfel încît, oricine vrea să se
reinventeze, să se adreseze cu încredere
prozatorului.
Vocalizele în Re Minor despre hotarele
istorice se adună pe portativul unui
roman de două sute de pagini, intitulat
Vandana - o istorie exemplară (în plină
şi maiestuoasă desfăşurare), miezul
volumului Hotarele istorice. Regatul
Vandan, „de tristă amintire”, se desparte
în Republica Vandana de Nord şi
Republica Vandana de Sud „devenite
astăzi Republica Umanistă Vandana
şi, respectiv, Republica Democratică
Vandana”, iar frontiera dintre „republicile
surori” e trasată de „gardul
cu sîrmă electrificată ce se întinde pe
toţi cei trei sute optzeci şi şapte kilometri,
lăsînd libere doar cele trei treceri dintro
ţară în cealaltă – un punct de frontieră
la fix o sută douăzeci şi nouă de kilometri
unul de celălalt –, a Opta Minune a
Lumii”. Motivul surpării Regatului
Vandan şi a înfiinţării celor două
republici îl constituie boiaua; aceea
de ardei dulce e a Republicii Vandana
de Nord, iar boiaua de ardei iute e,
fireşte, a republicii din sudul gardului
de sîrmă electrificată: aceasta e una
dintre ireconciliabilele deosebiri
fundamentale „ce pot da naştere oricînd
scînteii unei conflagraţii”. La gardul
de sîrmă electrificată, ipostază derizorie
din (post)modernitate a hotarelor
sacralizate din mitologiile celor vechi,
se petrec tot felul de fapte inerente
oricărei graniţe: oamenii încearcă să
treacă dintr-o republică în alta pentru
că „voiau o boia mai bună”, se face
contrabandă soldată cu victime, căzute
sub gloanţele grănicerilor sau electrocutate,
se despart localităţi şi se nasc drame,
cum sînt acelea ale îndrăgostiţilor Don
şi Rita din Brandul Mic din Sud şi
Brandul Mare din Nord ori a Miei cu
Raul, surprinşi de instalarea frontierei
tocmai cînd se întâlniseră în „şopronul
din fundul curţii părinţilor Miei”, Julius
Zimberlan însuşi are acum locuinţa în
Sud şi serviciul la trei sute de metri
depărtare, în Nord, rămînînd astfel
şomer, iar Radomir Barsdorf se desparte
definitiv de Roberta Stanwell întrucît
gardul a tăiat în două locul idilei,
orăşelul Berlinul de Sus. Mai mult încă,
cele două ţări Vandana, trimiţînd, prin
parabolă, la situaţii „europene” (cele
două Germanii, România şi Moldova,
Osetia de Sud şi de Nord etc.) ori
„asiatice” (cele două republici Coreea,
China şi Taiwan, Vietnamul de Nord
şi cel de Sud etc.), se despart ireconciliabil
nu doar din cauza celor două feluri de
boia - devenit obiect de studiu obligatoriu
la şcoală şi subiect al unei „Revoluţii
de boia” -, dar conflictele escaladează,
stabilindu-se sărbători naţionale diferite,
Ziua Marilor Izbînzi în Producţie, în
Nord şi Ziua Aducerii Aminte, în Sud,
calendare şi defilări în coliziune nu
doar ideologică, cu provocări cum e
aceea a abolirii legii „ierarhiilor
genealogice”, mergînd pînă la ruperea
relaţiilor diplomatice, cînd ambasada
în Sud a celor din Nord a fost transformată
în sediul Administraţiei Naţionale a
Fermelor Porcine, iar ambasada din
Nord a celor din Sud a fost rasă şi pe
terenul rămas gol au fost puse bazele
„celui mai modern cimitir de pe
continent”; în Sud, se interzice litera
ö, iar cine îndrăzneşte, totuşi, s-o mai
folosească e pedepsit cu închisoarea
şi confiscarea parţială a averii, ziariştii
se plagiază între ei, nici conflictele
religioase nu puteau lipsi, cîtă vreme,
deşi „oameni cu frica lui Dumnezeu”,
vandanii din Nord sînt de rit alpha, iar
vandanii din Sud sînt de rit omega,
ruptura definitivă dintre Nord şi Sud
dobîndind argumente istorice de
netăgăduit, după reinterpretarea bătăliei
de la Strock şi investigarea vestigiilor
din situl cu cei mai vechi străbuni.
Oricum, cel mai mare coşmar trăit
chiar de Julius Zimberlan e acela în
care „se făcea că toate graniţele din
lume au fost abolite”: graniţele trebuie
să rămînă veşnic între oameni, ţări,
ţinuturi, case, afirmînd şi statuînd
diferenţa drept una dintre esenţele
lumii acesteia.
Din această alăturare a vocalizelor
în Re Minor pe portativul romanului
Vandana – o istorie exemplară, s-ar
părea că, în cazul lui Gheorghe Schwartz,
umorul reprezintă ceea ce se numeşte
„la qualité maîtresse”. Dar Gheorghe
Schwartz scrie o (anti)utopie în această
carte şi caută în Vandana – noul său
teritoriu narativ, căruia îi construieşte
un trecut şi un viitor mirific –, spaţiul
în care istoria îşi descoperă limitele
în propagandă, fals, manipulare, grotesc,
agresiune asupra oamenilor şi retorică
triumfalistă. Fiecare dintre cele
două republici e o utopie atent regizată
de Marile Puteri; însumate, ele formează
o antiutopie, dovedind încă o dată că
atunci cînd ştiinţa şi arta devin politică,
„lucrurile o iau razna”. De o parte şi
de alta a gardului de sîrmă electrificată,
pe care se înalţii trandafiri răspîndind
un parfum îmbătător, insensibili, însă,
la curentul electric, cresc două republici
visînd la Regatul Vandan Unit, „o lume
fericită, mîndră de tradiţiile ei eroice,
mîndră de prezentul feeric sub ploaia
multicoloră de artificii, mîndră de
viitorul garantat de simbolul care n-o
să piară niciodată”. Ce se vede, însă,
dincoace de mirifica viziune a unei ţări
minunate, cu un sol mănos şi un subsol
gemînd de minerale ce trebuie doar
să fie extrase, cum spune propaganda?
O ţară în care se închid teatrele,
cinematografele, filarmonicele, muzeele
pentru că ele nu sînt vitale „pentru
hrana poporului vandan” şi unde se
trăieşte mai bine în puşcării, iar lumea
ascultă, pe ascuns, Vandana liberă,
un program emis din străinătate, „menit
să sucească minţile cetăţenilor slabi
de înger”, cum spune, iarăşi, propaganda.
Umorul lui Gheorghe Schvartz e de
esenţă bergsoniană, du mécanique
plaqué sur du vivant, iar rîsul se
strepezeşte repede în rictusul amintirii
unei antiutopii „de tristă amintire”,
de pe aici, despre care se spune că
ar fi dispărut. Dar a dispărut pentru
totdeauna?
