Cu F. Javier Gutiérrez, Avertizarea ajunge la cel de-al treilea episod al francizei care a dobândit o meritată notorietate în rândul filmelor horror, un gen care are numeroși fani. În fapt, regizorul japonez Hideo Nakata a lansat episodul pilot, filmul său Ringu după scenariul lui Hiroshi Takahashi apărea în 1998, iar în 1999 un al doilea episod cu același scenarist asigura deja un succes care a atras atenția producătorilor americani. Regizorul adapta în 2005 cel de-al doilea episod al seriei americane după ce Gore Verbinski pusese tema în circuit în 2002. Povestea este aparent simplă, vizionarea unui scurtmetraj pe o casetă video atrage după sine moartea spectatorului anunțat telefonic de către o voce misterioasă că mai are de trăit șapte zile. Mesajul este eliptic, „șapte zile” anunță vocea, iar aceste șapte zile sunt unele în care teroarea se instalează treptat deopotrivă cu prezența unei fete enigmatice și terifiante. Esre vorba de o fetiță numită Samara, aruncată într-un puț de propria mamă înspăimântată de puterile malefice ale copilului. Cele șapte zile reprezintă intervalul agoniei acestui copil în întunericul fântânii, agonie care va fi împărtășită de cel care a vizionat scurtmetrajul Samarei. Ce conține filmul care aduce moartea? Ei bine, această mise en abyme filmografică ar putea trece perfect drept un filmuleț suprarealist, foarte aproape de macabrul spectacular pe care-l profesează Luis Buñuel în Câinele andaluz (1929). Imagini dizlocate, viscerale, peisaje care au ceva spectral ca și personajele puține care apar, o femeie cu o privire hipnotică pieptănându-și părul în fața unei oglinzi, freamătul viermilor, un copac care arde imprimându-se cu forța unei incizii în peisaj, o scară sprijinită în invizibil, un scaun însingurat, o păsăre care zvâcnește agonic etc.Toate aceste imagini sunt dizlocate dintr-un întreg pe care montajul nu-l mai poate recupera, ele sunt însă imagini obsesive fiecare, care tind către încărcătura semantică maximă, cea a simbolului, și care degajă totodată o profundă anxietate. Limbajul vizual este unul al terorii, dar și unul dezarticulat, asemeni unei sume de țipete, fiecare cu propriul său timbru, cu propria sa intensitate dizolvantă. La un moment dat, unul dintre elementele vizuale alunecă din cadru și trece în real, de pildă o muscă. Filmul dispune nu doar de această putere hipnotică pe care o are privirea malefică a Samarei, dar și capacitatea de a transgresa dimensiunea sa vizuală. Asemeni spectrului a cărui manifestare o reprezintă, prinde nu doar contur, ci și substanță. Cele șapte zile constituie nu doar un interval al bântuirii, ci și unul în care imaginea se concretizează, dobândește materialitatea unui corp. Corpul Samarei este inițial spectral, adică imagine alcătuită caleidoscopic din toate anxietățile ei transferate în privire, mai precis dintr-o serie de cadre. Privirea Samarei este privirea Meduzei, iar această privire o constituie scurtmetrajul la care cei neavizați se uită. Nu am găsit o metaforă mai izbutită a privirii Meduzei într-un secol dominat de vizual, un secol în care imaginea e atotstăpânitoare și în același timp prolixă, redundantă. La finele celor șapte zile, Samara își face apariția din fântâna în care a fost lăsată să agonizeze și trece pur și simplu ecranul, fie că acesta e al televizorului, fie că este cel al unei suprafețe reflectante. Părul îi ocoperă chipul, dar asemeni unei cortine el se desface lăsând liberă privirea terifiantă, o privire care provoacă o metamorfoză somatică a victimei. Chipurile celor care au întâlnit privirea Meduzei-Samara sunt litificate într-o expresie terifiantă a groazei. Pentru o clipă nu doar că Samara pătrunde în real, dar și victima este atrasă în spațiul filmului, al imaginii, acolo unde spectrul deține întreaga putere. Genul acesta de atracție exercitată de vizual și mediată nu atât de film, de Home Cinema, cât de avalanșa de imagini terifiante de la cele ale cataclismelor naturale la cele ale actelor de terorism, a execuțiilor filmate de către Daesh etc. constituie privirea meduzantă care se insinuează în existențele noastre, captându-le, drenându-le de energie, de substanță, posedând practic un spectator incapabil să se mai desprindă din filmul unui cotidian din care au rămas la montaj numai ceea ce este malefic și repugnant. În plus, singurul mod de a te salva în toate scenariile este de a da caseta mai departe, de a face pe cineva să vizioneze filmul condamnându-l sau oferindu-i posibilitatea să procedeze la fel. Și filmul lui F. Javier Gutiérrez, ca și celelate, spune o poveste paralelă cu filmulețul mortificant, unde personajele încearcă să se salveze și deopotrivă să înțeleagă istoria celei care a inițiat acest traseu destinal. Inelul deschide o investigație și o închide într-un cerc hermeneutic în măsură să postuleze încă o dată forța devastatoare cu care imaginea se încarcă prin intermediul experiențelor noastre limită.