Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Privirea magică de Sorin Lavric

Cînd te încearcă disperarea că filosofia s-ar putea să- şi dea duhul, cel mai potrivit remediu e Blaga. E îndeajuns cîteva pagini ca să capeţi pofta reveriilor cu bătaie speculativă. Sub unghiul fascinaţiei cu care ştie să înconjoare filosofia, Blaga e un misionar redutabil. Îl citeşti cu conştiinţa că participi la un ritual de nobleţe conceptuală. Iată de pildă Trilogia valorilor, a cărei temă e precumpănitor magico-mitică, Blaga definind două tendinţe ireductibile ale spiritului uman: magia şi mitul. Potrivit filosofului, fiecare din noi, cînd contemplăm lumea, o cercetăm în virtutea unei priviri magice.
Magică e acea privire care vede peste tot influenţe spontane, graţie unei puteri impersonale. Puterea aceasta n-are chip, identitate sau nume. Ea este „lucrul în sine“ în variantă ocultă, un soi de suflare care răzbate pretutindeni, stabilind legături care contrazic cauzalitatea. Premisa atitudinii magice e existenţa unui element care străbate fulgerător totul, un fluid care leagă entităţi care altminteri nu par a fi legate prin nimic. Tot ce înseamnă identităţi, contopiri, atracţii sau influenţe sînt forme de manifestare a stihiei magice. Cînd un şef de trib african spune „Eu sunt papagalul roşu“ (cu exemplul dat de Blaga în Trilogia valorilor), identificîndu-se cu totemul tribului, el săvîrşeşte mintal un act magic. Cînd îndrăgostitul îi declară iubitei că vrea să se piardă în ea, identificîndu-se cu fiinţa ei pînă la contopire, actul e de esenţa magică. În spatele lui se ascunde intuiţia unei puteri care străbate totul.
Acestei puteri îi putem spune energie, forţă, cîmp sau zeu, esenţa ei nu stă în cuvîntul pe care i-l lipim ca o etichetă inertă, ci în virtutea de a se propaga instantaneu. De pildă, gravitaţia e o forţă eminamente magică, fiindcă nimeni nu poate explica cauzal de ce corpurile se atrag. Ele se atrag fiindcă se atrag, şi în această constatare se simte stupefierea în faţa unui evidenţe care este ininteligibilă. Că forţa aceasta are drept corespondent o formulă matematică nu-i schimbă cu nimic natura misterioasă. Atracţia dintre sexe e iarăşi un fenomen care frizează magia, la fel cum, la nivel cuantic, separarea a două particule care continuă să ştie una de alta graţie unei mirabile coordonări la distanţă e un fenomen magic.
Un om cu înclinaţie magică presimte în jur energii despre care nu poate spune nimic. O plimbare prin parc, căderea frunzelor sau zîmbetul iubitei sunt epifanii ale unei puteri care umple cadrul lumii cu adieri de farmec. Adierile acestea îţi provoacă o tresărire de surescitare, şi ar fi o obtuzitate să văd în plimbarea pe potecă alunecarea unui corp pe un plan înclinat, în căderea frunzelor efectul gravitaţiei, şi în zîmbetul iubitei, un impuls al nervului trigemen. Între radical din minus 1, ca număr iraţional folosit ca simbol abstract, şi căderea frunzelor, ca risipire dezolantă a scoarţelor vegetale, nu e o deosebire de statut existenţial, ci de unghi de vedere.
Magicul e iraţionalul care nu poate fi înţeles cu scheme cauzale, şi ar fi o prejudecată să credem că omul modern e scutit de porniri spre vrajă iraţională. Fiecare din noi suntem pătrunşi de obişnuinţe magice, iar dovada stă chiar în disciplina care pare scutită de influenţe vrăjitoreşti: filosofia. Atunci cînd spui „extremele se atrag“ sau cînd vorbeşt de coincidentia oppositorum, săvîrşeşti un act magic, pentru că opuşii nu pot cădea unul în altul sub nici o formă. Cînd şeful de trib african spune că „Eu sunt papagalul roşu“, actul său magic nu se deosebeşte decît în formă de identitatea logică A = A. Cînd spun că A = A, recurg la un curat şi ireductibil act magic, pentru că din două litere care sunt două şi prin urmare diferite numeric, nu pot să scot o identitate decît dacă între ele pun cu de la mine putere un liant mirabil de ordin iraţional, adică un semn de egalitate care e o convenţie goală. Cauzal vorbind, A = A e o aberaţie.
Însăşi limba este o ţesătură de acte magice: orice trecere de la un sinonim la altul, la fel ca orice salt între antonime e un act magic. Nu există nici un temei cauzal care să mă îndreptăţească să spun că „rîul e apă“. Sau că „omul e o fiinţă“. În aceste expresii înlocuiesc un substantiv cu un sinonim şi cred că spun ceva, la fel cum şeful de trib spune că e papagalul roşu. De fapt nu fac decît să trec de la un cuvînt la altul graţie unei glisări de tip magic. Criteriul l-am spus deja: e magic tot ce nu poate fi explicat raţional, adică tot ceea ce nu se bizuie pe o relaţie cauză- efect. Figurile de stil (de la metonimie şi sinecdocă pînă la aliteraţie şi contrapunct) sunt paşi magici de alunecare de pe un cuvînt pe altul. Cînd vorbesc şi leg cuvinte sînt în plin act vrăjitoresc. Relaţiile pe care le pun între cuvinte nu sunt defel cauzale, şi doar o convenţie lexicală mă sileşte să spun că le înţeleg logic. Logic e tot ce e legat de logos, adică de cuvintele pe care le folosesc, iar dacă sînt prins în nişte convenţii de limbă, atunci tot ce concordă cu ele e logic. E suficient să introduc alte convenţii ca logicul dinainte să devină ilogic. Şi atunci „rîul e potecă“ şi „omul e o clepsidră“. A fi logic înseamnă a asculta de nişte convenţii magice cărora nu le pot găsi temeiuri cauzale. În spatele lor nu se ascunde nimic altceva decît fluidul care trece de la un cuvînt la altul. „Sarcina magică“, cum spune Blaga. Asta înseamnă că iraţionalul poate fi folosit logic, aşa cum în algebră radical din minus 1 e un simbol pe care matematicianul îl foloseşte logic, fără să aibă sentimentul că „face vrăji“.
Cînd spun că „moartea e mireasa lumii“, precum ciobanul mioritic, fac o analogie pe care nu o pot argumenta cauzal, iar figura de stil care ia naştere, oricît de frumoasă ar fi, provine dintr-o tresărire magică a minţii. Cînd Iisus învie „cu moartea pe moarte călcînd“, expresia place sub unghiul aliteraţiei macabre, dar nu are temei cauzal, caz în care sunt în plin element magic. Hegel, cînd explică creaţia naturii prin ieşirea din latenţă a determinaţiilor ce sunt deja în miezul conceptului divin, mintea lui procedează curat magic, fiindcă nici un intelectual nu poate pricepe cum se trece, ca într-o acrobaţie silogistică, de la stadiu abstract al conceptului la treapta lui concretă. Hegel scoate din joben o cavalcadă de însuşiri şi le roteşte dialectic. Nu e aceasta magie? Noica, cînd vorbeşte de „limitaţia care nu limitează“, formulînd un oximoron în faţa căruia orice minte cade în stupoare, are un elan dialectic de tip magic, iar Iisus, cînd înmulţeşte pîinile, e într-un puseu magic ce culminează în schimbarea francă a realităţii din jur. La fel cum, înviindu-l pe Lazăr, el stă sub spectrul fast al suflării vitale. Ce face Noica în limbă face Iisus în realitate. Dacă ar fi fost filosof, Iisus ar fi meditat la moarte şi s-ar fi încurcat în concepte, atenţia sa ţintind noţiunile, şi nu fiinţa decedatului. Noroc că Iisus nu era filosof. Dacă era, Lazăr n-ar mai fi ieşit din condiţia de muritor şi ar fi putrezit repede.
Potrivit lui Blaga, deosebirea dintre privirea magică şi cea mitică stă în trei trăsături: 1) miticul cere un suflet prins în conturul unei persoane, pe cînd magicul cere o putere impersonală (miticul e personificarea elementului magic); 2) ambele cer o animare a lumii din jur, dar mitul culminează în poveste, pe cînd magicul culminează în analogie (orice identitate sau contradicţie e o analogie, adică o trecere de la un logos la altul, caz în care orice poveste e o depănare de multe analogii); 3) miticul poate fi exprimat prin cuvinte, magicul e cel care leagă cuvintele, ceea ce înseamnă că mitul e expresia lărgită a unor nuclee de energie magică. Dacă n-aş putea lega cuvintele nu aş putea povesti, deci condiţia expresiei mitice stă în glisarea magică pe suprafaţa literelor. A scrie înseamnă a dansa pe litere într-un ritm impus de propria umoare lexicală, dar scrisul în sine nu e act raţional. Scriem logic, dar nu scriem raţional. Aşa pricepem de ce savanţii cu raţiune sofisticată sunt inapţi pentru scris. La ei, cauzalităţile etimologice înăbuşă vraja alunecării pe particule ritmate, simţul cadenţei (urechea prozodică) şi instinctul plastic (flerul expresiei intuitive) sucombînd sub apăsarea unor convenţii de dicţionar.
Iată o mostră de speculaţie din Trilogia valorilor, volum a cărui lectură are un vădit efect prozelitic, entuziasmul de a adînci filosofia crescînd proporţional cu paginile parcurse. Trilogiile lui Blaga ar trebui predate cu amănuntul în facultăţile umaniste, măcar pentru puterea de a te molipsi de partea reveriei culte. Gîndul că sunt intelectuali care mor fără să le fi citit îţi dă un gust de sanatoriu populat cu spirite infirme.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara