Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Privirea celuilalt de Mihai Sorin Rădulescu


Din păcate, puţine sunt scrierile despre Bucureşti care apar astăzi în afara graniţelor României. Anonimatul în care a fost proiectat acest mare oraş are numeroase cauze şi, având în vedere importanţa sa de-a lungul secolelor în această parte a Europei precum şi numeroasele lui monumente, această stare de lucruri nu se justifică câtuşi de puţin. În peisajul foarte sărac al publicaţiilor privitoare la acest subiect se situează cartea doamnei Catherine Durandin*), profesoară de istorie românească şi istoria relaţiilor internaţionale la Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale din Paris (INALCO, vechea “l’Ecole des Langues Orientales Vivantes”, înfiinţată de Colbert şi reîntemeiată în 1795), care este în Occident, la ora actuală, fără îndoială, una dintre cele mai bune cunoscătoare ale României. După ce a scris romane cu subiect românesc, cărţi de analiză politică privitoare la România în timpul lui Ceauşescu şi mai ales după ce a publicat două sinteze despre istoria României, dintre care una la prestigioasa editură Fayard, domnia sa a resimţit nevoia să umple această lacună de mediatizare foarte evidentă, care priveşte oraşul Bucureşti.

Textul său şi-ar găsi un loc deosebit în antologia adusă la zi a lui Paul Desfeuilles şi Jacques Lassaigne din 1937 sau în seria de scrieri ale călătorilor străini despre Tările Române. Este o carte scrisă cu afecţiune şi cu o profundă cunoaştere a subiectului, ceea ce adesea nu este, din păcate, cazul unor occidentali care vizitează Bucureştii. In descrierile plimbărilor prin oraş, din primele capitole ale cărţii, poate fi observată sensibilitatea prozatoarei. Scriitoarea Catherine Durandin este mişcată de acest “vertij al tristeţii care emană din Bucureşti, o tristeţe tenace devenită ca un drog necesar, această tristeţe a dezarticulării timpurilor care te cuprinde la fiecare vizită. O tristeţe îmblânzită” (p.37) (traducerile pasajelor din carte sunt de M.S.R.). Talentul literar se află în slujba scrisului istoric. Înclinaţia autoarei pentru literatură este, de asemenea, vizibilă în cronologia inversată, în istoria urmărită “à rebours”, care constituie structura cărţii: Bucureştii prezentului, apoi cei ai instaurării comunismului - perioadele lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu -, Bucureştii interbelici şi cei ai celui de-al doilea război mondial. Cea mai mare parte a textului o reprezintă evocarea prezentului şi a trecutului comunist al oraşului, ceea ce se explică prin interesul particular al autoarei pentru istoria recentă şi pentru analiza politică precum şi prin elementele de continuitate dintre Bucureştii de dinainte de 1989 şi de după.

Cartea se adresează publicului francez, puţin familiarizat cu trecutul românesc, şi de aceea conţine o scurtă prezentare a istoriei româneşti a secolului al XX-lea, cu faptele cunoscute. Ceea ce impresionează în acest “aperçu” este absenţa clişeelor obişnuite, a imaginilor stereotipe asupra Bucureştilor şi a României în general. Este aproape uimitoare, aş spune, această adevărată îndrăzneală a autoarei de a nu se încadra cuminte în prejudecăţile şi atitudinile preconcepute despre istoria românească, păstrând echilibrul între greutatea evenimentelor şi cea a descrierii foarte fidele a societăţii bucureştene, cu moravurile sale, viaţa cotidiană, atât din perioada interbelică cât şi din timpul regimului comunist şi după 1989. Privirea este îndreptată în acelaşi timp spre putere, în întreaga ei desfăşurare de-a lungul secolului al XX-lea, spre societate şi spre câteva clădiri reprezentative ale oraşului. Este într-un fel o istorie de tip “Annales” aplicată trecutului bucureştean, dar fără a lua, din păcate, în considerare ceea ce a fost oraşul înaintea primului război mondial.

Pentru o imagine completă, ar fi trebuit poate ca cele cinci secole de istorie care preced pe cel de-al XX-lea să fie tratate cu mult mai multă atenţie. Însemnătatea internaţională a oraşului, iradierea sa în lumea ortodoxă, modernizarea după modelul Franţei lipsesc din carte cu desăvârşire.

Dincolo de această remarcă, mărturia doamnei Catherine Durandin rămâne, după părerea mea, foarte preţioasă. Cartea se află sub semnul a ceea ce istoriografia franceză numeşte “le regard de l’autre”, privire care s-a exercitat asupra oraşului, în cazul autoarei, timp de trei decenii. În 1971, ea a călătorit la Bucureşti pentru prima oară, ca tânără studentă pariziană şi, de atunci, întreaga sa carieră intelectuală este legată de capitala noastră al cărei farmec şi detalii semnificative a ştiut să le perceapă cu multă comprehensiune. Impresiile sale directe privesc atât viaţa de toate zilele a locuitorilor cât şi monumentele simbolice, dintre care Casa Scânteii şi Casa Poporului sunt descrise cu interes din cauza felului foarte sugestiv în care întruchipează puterea totalitară. Din păcate, monumentele din alte epoci lipsesc în carte, probabil de teama unei posibile, nemeritate, acuzaţii de “ghid turistic”. Sunt prezente numai Templul Coral şi Catedrala metropolitană, a cărei descriere mi se pare însă prea fugitivă. Diagnosticul cade într-o manieră şocantă: “Această Mitropolie nu emoţionează” (p.59), fără ca autoarea să explice ce a născut această impresie. Călătorul venit din Occident, obişnuit cu catedralele romanice şi gotice, se aşteaptă cu siguranţă la o biserică impunătoare, de mari dimensiuni şi este decepţionat de ceea ce vede la Bucureşti. Totuşi aici este vorba de a înţelege specificul arhitecturii ecleziastice româneşti în general, înclinaţia pentru construcţiile de proporţii umane, cu un echilibru al volumelor moştenit în bună măsură de la arhitectura bizantină, adesea dezvoltată într-o manieră originală.

Ceea ce face interesul cărţii este întrepătrunderea istoriei propriu-zise cu etnologia urbană şi antropologia culturală. Oraşul nu înseamnă numai monumentele sale, ci şi locuitorii săi. Există în carte descrieri evocatoare ale farmecului multor interioare din Bucureşti, ale spaţiului privat impregnat de amintiri. Sub regimul totalitar, spaţiul privat s-a delimitat adesea de cel public ca un spaţiu al libertăţii: „Când părăseşti ascensorul de fier gri, fără nici o măsură de securitate, într-un bloc care ameninţă să se prăbuşească la cea mai mică vijelie, şi când pătrunzi într-un apartament cu plafonul jos, ale cărui uşi par făcute din carton, pentru a descoperi un fel de capelă, te laşi surprins: lămpi vechi, lumini difuze, covoare pe podea şi pe pereţi, icoane de colecţie şi picturi contemporane pe sticlă. Eşti cuprins de o emoţie puternică care se naşte din acest contrast între înăuntru şi afară; absenţa de repere tulbură şi încântă. Pentru că acest loc de estetism intim este suspendat şi pluteşte într-un spaţiu precar. Unde este adevărul acestui oraş? În fidelitatea faţă de aceste decoruri vechi inspirate din interioarele pline de linişte ale bisericilor bizantine sau în urâţenia indiferentă a acestor construcţii rapide, rău terminate şi neîntreţinute?” (p.44). În această carte, istoria oraşului este mai ales cea a locuitorilor săi, cu iluziile, speranţele, angoasele şi dezamăgirile lor. Este creionată, de asemenea, o paralelă între 1945 şi 1989, pentru că istoria pare să se fi repetat la Bucureşti, de câteva ori, de-a lungul secolului al XX-lea.

Trebuie, de asemenea, remarcată expresivitatea titlurilor unor capitole: “Oraşul scandalurilor”, “Oraşul reculegerii”, “Oraşul lui Ceauşescu”, “Oraşul sau chestiunea de fond: oraşul pe care îl părăseşti, oraşul pe care îl plângi”, “Bucureştii naţionali şi cosmopoliţi”, “Oraşul care se arată”, “Oraşul în război”. În aceste titluri uneori metaforice se întrevede bogăţia trecutului capitalei, a istoriei sale foarte frământate.

Una dintre calităţile principale ale cărţii constă în trăirea personală a autorului, în mărturia directă asupra vieţii locuitorilor de astăzi precum şi din timpul regimului comunist. Asemenea descrieri sunt încă destul de puţine şi ele vor fi izvoare de cunoaştere pentru istoricii de mâine. Reflecţiile asupra psihologiei bucureştenilor, dar şi asupra planului oraşului şi asupra alinierii străziilor (p.19 sq.) fac, de asemenea, savoarea cititorului.

În ceea ce priveşte viziunea istorică, să cităm opinia autoarei despre chestiunea, uneori controversată, a existenţei şi evoluţiei burgheziei româneşti: “A răspunde că România este lipsită de burghezie în aceşti ani 20 este un mod de a refuza să accepţi caracterul cosmopolit al acestui grup social, precum şi caracterul cosmopolit al capitalei” (p.168). Produsele culturale ale burgheziei, arhitectura modernă a lui Horia Creangă şi Marcel Iancu, avangarda dar şi extremismul de dreapta sunt în atenţia autoarei care evocă civilizaţia bucureşteană din perioada interbelică cu o înţelegere profundă.

În acelaşi timp o “Kulturgeschichte” a oraşului pentru secolul XX şi, după cum am mai spus, rezultatul unor impresii directe, Bucarest, Memoires et promenades este, după părerea mea, o reuşită notabilă atât din punctul de vedere al scriiturii cât şi din cel al evocării unui mare oraş atât de neglijat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara