Inspirat de Umberto Saba, care şi-a dedicat, la anii maturităţii, o autoexegeză (publicată, precaut, sub pseudonim), Ilie Constantin îşi reciteşte critic, la vârsta de 70 de ani, opera. Dincolo de telos-ul bilanţier al demersului, există însă, ca o îngrijorare vălurită de un surâs, preocuparea pentru propria postumitate literară.
Scriitorul caută nu atât să-şi facă ordine axiologică în „biblioteca” personală (acţiune de care s-a ocupat şi se va ocupa, oricum, critica literară), cât, mai ales, să-şi explice parcursul creator. Volumele de versuri din „întâia viaţă de până la 35 de ani” şi, în special, „angoasanta plachetă de debut”, sunt trecute printr-o dură examinare critică. Ilie Constantin identifică „tumorile” poetice, le extirpează acum printr-o sângeroasă operaţie chirurgicală şi le dezvăluie etiologia. Dar atitudinea rămâne, totuşi, subiectiv-înţelegătoare, în ciuda zgârieturilor autoironice, fiindcă medicul lucrează pe corpul său şi, probabil, îi vine destul de greu să-şi toarne şi o găleată cu cenuşă în cap. Prin urmare, autorul vorbeşte despre „strungul proletcultist”, „fondul rigid al canonului ideologic”, însă compromisurile estetice devin, ca şi în cazul altor colegi de generaţie, un „tribut” plătit Puterii politice, necesar, chiar „obligatoriu”. Sigur, dacă voiai să fii publicat (şi nu e de neglijat nici faptul că două „poezii” realist-socialiste valorau, pecuniar, cât salariul lunar al unei încasatoare de tramvai, cum era mama poetului). E greu să condamni dorinţa firească de afirmare a tinerilor care au avut nenorocul să trăiască sub comunism, dar nici nu te poţi opri să visezi, utopic, la o „conspiraţie” generală a tăcerii. Revenind, a doua cauză a zonelor maligne (retorism, abstracţiuni preţioase) nu mai ţine de „constrângeri” exterioare, ci de resortul orgoliului cvasijuvenil: „compunerea prin ambiţie, fără participarea sincerităţii”. Poezia scrisă în limba franceză, proza, eseurile critice şi traducerile (să nu uităm că Ilie Constantin ni i-a tălmăcit în română pe Montale, Saba, Ungaretti, Quasimodo) se bucură, mai degrabă, de o trecere în revistă decât de o analiză evaluatoare amănunţită.
Însă Din câte adevăruri? nu este doar un exerciţiu de relectură şi de luminare from inside a unei opere literare, ci un volum compozit, aspirând să ofere o imagine cât mai fidelă a unei vieţi, cu toate creşterile, rupturile, tulburările şi izbânzile ei. Astfel, vom citi aici două jurnale de călătorie în Italia (mărturisind despre întâlnirea cu importante personalităţi culturale ale secolului trecut şi despre un natural entuziasm turistic), fragmente din „caietul mamei”, Raliţa Constantinescu – pagini de veritabilă proză realistă despre o lume rurală deversând de patimi şi cruzimi, file de corespondenţă, contextualizate şi comentate succint (scrisori de la Perpessicius, Cioran, Miron Radu Paraschivescu, Al. Călinescu, Dumitru Radu Popa, Emil Brumaru, Dorin Tudoran ş.a., salutări din cărţi poştale), dedicaţii insolite şi pline de umor, însemnări diaristice, dialoguri şi confesiuni. Dacă am extrage din buchetul materialului autobiografic câteva fire majore, ele ar fi: autoexilul parizian, iubirile şi prieteniile, supravieţuirea ca scriitor. De altfel, Ilie Constantin se interoghează, nu o dată, asupra „meseriei de scriitor”, iar concepţia sa este una de tip romantic: pe lângă instrucţie, determinantă i se pare prezenţa „zeului” deasupra creatorului: „Pentru mine, poezia este foarte puţin creaţie, şi mult mai mult... aşteptare. E un fel de «dicteu» din cer, probabil, sau din îmbinarea dintre inconştient şi conştient, prin acumulări de care nu-mi dau seama şi nici nu vreau să le cunosc, până când ceea ce trebuie spus vine şi se spune singur, şi eu de-abia de apuc să-l scriu”. Se vede însă, la autorul Colinei cu demoni, că aşteptarea inspiraţiei astrale a fost dublată şi de o puternică voinţă de a scrie, precum şi de grija pentru editarea cărţilor, pentru cunoaşterea lor şi a condiţiilor în care au fost elaborate.
„La urma urmei,/ din câte adevăruri se compune un om?” – se întreba, într-un poem, Geo Dumitrescu şi, pe urma lui, Ilie Constantin. Fireşte, din mai multe adevăruri. Ale lui, dar şi ale celorlalţi despre el. Iar acest lucru nu înseamnă neapărat că omul este o sumă de adevăruri. Este însă, cu siguranţă, o continuă confruntare a lor, întru naşterea unui singur adevăr, aproximat, niciodată cunoscut integral. Exegeţii lui Ilie Constantin vor afla, în volumul de faţă, o parte din adevărurile scriitorului şi ale epocii sale.
