Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Privind înapoi cu folos de Barbu Cioculescu


Se obişnuieşte la început de an, dorit a-şi petrece anotimpurile cu mai multă înţelepciune, întru confort sufletesc şi nu numai, efectuarea unui bilanţ al celui tocmai cu turbat tărăboi târnosit în Tartarul tiribombelor. De la asemenea tradiţionale exerciţii pornind, pe care sondajele le cristalizează în procente, mai ample forări în trecut te pot întoarce cu un deceniu şi chiar mai bine în urmă, fie cu efectul salutar al unei băi purificatoare, fie cu acela al descinderii în puţuri adânci, unde însăşi componenţa aerului se modifică, până la primejdie.

Lectura, în ultimele împurpurate amurguri ale lui 2003 a Jurnalului – pe anii 1990-1935 – ţinut de d-na Monica Lovinescu ne-a fixat acul de cântar între cele două extreme, cauzându-ne, în zona purei raţiuni, senzaţia retrăirii unei existenţe pe similare coordonate, iar în aceea a subconştientului incontrolabil a recuperării unor întâmplări, întâlniri, afecte şi meditaţii care nu ne-au aparţinut. În 1990, Monica Lovinescu, notoriu factor al rezistenţei anticomuniste din exil, revine în ţară, după patruzeci de ani, spre a da cu ochii de un peisaj vulnerat, de imaginea decrepită a caselor pe care le lăsase curate, albe, proaspete, occidentale. Spre a lua notă de starea unei societăţi profund divizate în urma a ceea ce se numise Revoluţie, dar putea să fi fost numai o lovitură de stat, dacă nu un hibrid.

Diarista regăseşte şi locuri neschimbate, bunăoară Cişmigiul plimbărilor cu părintele său – dar nu va afla locul mormântului mamei, pierită în temniţă. Momente de extremă tensiune sunt consemnate cu recea decizie a obiectivităţii stricte, cu lapidaritatea moştenită din Agendele tatălui, ambele, prin marea lor întindere în timp şi chiar prin modul în care se continuă, în spirit, în stil, ca formulă, alcătuind o istorie a vieţii culturale româneşti pe mai multe generaţii şi, prin reflex, a vieţii politice, de-a lungul a trei orânduiri. Cu adaosul unei feminităţi supusă emoţionalităţii, loviturilor faptului curent, întorsăturilor soartei, într-o existenţă de o mare intensitate factuală şi debitoare a două lumi, cea a exilului şi aceea de acasă, în reverberatorii atingeri.

O existenţă de luptă, de permanentă concentrare, dusă cu radicalitate, de unde sentimentul de rejet al unor mentori de opinie, altfel de aceeaşi parte a baricadei, dar juraţi moderaţiei, într-o partidă unde anume acesta este atu-ul adversarului. Un dur examen al fidelităţii, cu pierderi de prieteni, rupturi, amare dezamăgiri, dar şi cu suportul unor aliaţi de toată nădejdea, începând cu cel mai des numit în Jurnal, V., adică Virgil, soţul şi companionul de idei şi de campanii. Rotirea de nume pe parapetul a o mie de zile este fantastică, propune amatorului de mică istorie vii satisfacţii, iar sinelui poftitor de sinteze un tablou complet atât al structurii şi evoluţiei exilului românesc în Occident, cât şi al vieţii din ţară, în succesivele întreprinderi ale călătorilor ce nu lipseau a trece pe la cei mai reprezentativi români de la Paris.

Dramatică prima revenire în ţară în acea societate şi printre acele evenimente de acum zece-treisprezece ani, la care acum nu ne mai prea gândim. Diarista îşi revede casa părintească, ocupată de călăul mamei martire – la procesul de recuperare, chemat de prietenul Doru Cosma, am fost martor, ca unul ce puteam depune – reia vechi relaţii, înnoadă altele noi, constată la cei ce guvernează capacitatea de a nu se ruşina de ceea ce fac, ia act de divizarea opoziţiei democratice. Era momentul în care preşedintele Iliescu considera regimul multipartitinic drept depăşit, manifestându-şi preferinţa pentru un despotism luminat. La vremea primei mineriade memorialista nota în Jurnal: „Ar fi culmea nenorocului istoric să fim, chiar fără Armata Roşie, singurii din Est care să nu avem acces la democraţie, mulţumindu-ne cu un comunism moale, cu simple şi necostisitoare aparenţe de democraţie.” Cu codicilul: „Astă seară mă înec în pesimismul integral.” Iar pe 4 martie 1990: „Ieri la Bucureşti s-au străduit toată ziua să demonteze statuia lui Lenin din faţa Scânteii, neizbutind. Cum să «plece» el când leniniştii au rămas la putere?” Pentru că „există o logică şi pentru statui.”

Chestiunea la ordinea zilei acum zece-treisprezece ani era exacta denumire a celor întâmplate în ultima decadă a anului 1989. Opinia diaristei este măsurată: „În orice caz, pare din ce în ce mai clar că revoluţia spontană a străzii a fost precedată, urmată sau chiar manipulată de cei câţiva comunişti mai notorii din Front. De unde şi protejarea actuală a Securităţii cu care s-ar fi trecut la un acord, iniţial”. Împrejurarea că, în al cincisprezecilea an de la acele evenimente chestiunea rămâne în aceiaşi termeni, că noi dezinformări se stivuiesc peste cele vechi – vezi recentele declaraţii ale preşedintelui Voronin privitoare la o cerere a lui Ceauşescu de a i se îngădui să aterizeze la Bolgrad, refuzată de Gorbaciov şi Iliescu – produc spaima încremenirii timpului, preludând neantul!

În preajma unor alegeri în care opoziţia democratică va pierde la scor, Monica Lovinescu are viziunea unei populaţii care nu găseşte în sine puterea de a fi un popor. Nu este singura dezamăgire, o dată ce consemnează: „Aşadar, din decembrie încoace n-am trăit o revoluţie, ci doar o iluzie lirică.” Nu lipsesc însemnările atroce: „Marţi, când mă gândeam să mă odihnesc, îşi face apariţia Ursachi, traumatizat de o scenă trăită de el la Bucureşti. Se coborâse de pe terasa Casei Vernescu, unde Dinescu le tot aducea de mâncare scriitorilor ca pentru a-i împiedica să privească la minerii de pe Calea Victoriei, şi în stradă – era 14 iunie, prima zi a pogromului minier – asistase la uciderea unui adolescent, bătut până ce i s-a scurs creierul şi a murit.”

În seara aceleiaşi zile: „V. îi arată lui Paler cum sună un disc compact. Şi pentru câteva minute, Mozart ne spală de istorie. Contrastul e atât de brusc, parcă am fi curăţaţi de mâzgă – încât exalt şi mă întreb – nu departe de cutremurare – cum ar fi arătat existenţa noastră numai în muzică, în cărţi, în artă şi literatură, fără acest angajament care a supt tot restul”. În concluzie: „rezultatul e cum nu se poate mai tardiv, viaţa a trecut.” Dar oare istoria se repetă? Prin 1992, un prilej i se oferă lui Vadim să respingă cu indignare acuzaţiile ce i se aduc: „el e de centru-stânga, citeşte din Dante şi Michelangelo pe care nu-i va schimba cu cărticica şefului de cuib, nu-i antisemit (mai mari antisemiţi, constată el, sunt în America, unde Bush...)”. Dar neobositul telesenator? „Că Păunescu îmi scrie «Dragă Doamnă Monica» nu e decât un accident pe parcurs. E drept, dezagreabil. Îl preferam când, plin de ură, cerea să fim V. şi cu mine, crestaţi cu cuţitul, să ni se pună sare peste rană ca să ne audă ţipetele ţăranii României.” Când acelaşi Păunescu este ales să facă parte din delegaţia parlamentară română la Consiliul Europei (nota din 3 februare 1993), verdictul e scurt: „Trop c’est trop! ” Chiar atunci, Doina Cornea era chemată în faţa instanţei, ceea ce nu se întâmplase pe vremea Ceauşeştilor. Un hăţiş de ciudăţenii? Să te miri, să te tot miri...

„Ne mirăm şi ne indignăm de «frivolitatea superioară» (laitmotivul lui Pleşu) din Dilema. Acest tip de convivialitate, de dialog relativizând binele şi răul, punând pe plan de egalitate a opţiunii pe neocomunişti cu anticomunişti, la limită pe asupritori şi victime (...) continuă o veche şi prejudiciabilă tradiţie românească de la «Pupat toţi piaţa Endependenţi»”. Asta, în timp ce se mimează normalitatea (s.a.), „când de fapt ne aflăm în stare de extremă urgenţă.” Decepţii: Mihai Botez acceptă a fie ambasador la ONU, la sărbătorirea a şaizeci de ani, Eugen Simion primeşte vizita preşedintelui Iliescu, de unde: „Scrisoarea prin care am rupt cu el a fost unul dintre gesturile mele cele mai inspirate.” Cum ştim acum, când fenomenul se resoarbe, anii 1990-1993 au fost aceia ai adâncirii faliei sociale. Estimp, malurile nu s-au apropiat, între ele se solidifică mâlul corupţiei.

Pentru estet, pentru insul politiceşte edificat, Jurnalul anilor 1990-1993 devine un memento, pentru tineri el se citeşte ca un roman de forţă epică, în caruselul lui de personaje care se numesc Ionesco, Cioran, Goma, Ţepeneag, proză, totodată de investigaţie a ethosului uman, de ciocniri de caractere, de procese comportamentale, de portret, în fine, al unei puternice personalităţi ce nu-şi înşeală condiţia de luptător/gânditor, de literat, de om de cultură. În cele din urmă zile ale anului 1993, Monica Lovinescu îşi punea întrebarea: „Ora va fi a compromisului? Înţeleg, desigur, dar îmi displace profund. Pentru prima oară mi se pare un privilegiu de a nu fi obligată la comentariul săptămânal şi radiofonic, chiar dacă era cultural. Pentru că îmi pot oferi astfel mai departe – şi mai departe – luxul intransigenţei.”

Prea scump pentru noii achizitori de ferme, vile, maşini cu fotoliile îmbrăcate în piele naturală şi bordul din lemn de eucalipt, siguri pe ei şi pe viitorul lor, încât nu se pot împuşca decât singuri...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara