Cît ai ţine-o de bine în mînă, literatura e, de felu-i, destul de jucăuşă. Şi, de-o vreme-ncoa, ,meteahna" asta este, pentru scrierile semnate de autori români, tot (mă rog, poate că exagerez...) ce le dorim. Să ,iasă", adică să circule, să prindă la public fel de fel, să fie, la urma urmei, citite, în cercuri (largi) unde nu se-mpiedică lumea de etern suspectatele ,influenţe". Problema bunului de export, în sens larg - fiindcă începe să fie un subiect de discuţie, chiar dacă nelipsiţii cronicari de mondenităţi literare au dezavuat, pentru ea, un întreg festival - e întoarsă pe toate părţile (care sînt două - a criticilor şi a scriitorilor) într-o pereche de numere succesive ale SUPLIMENTULUI DE CULTUR|, sub titlul (de grupaj) Literatura fără viză. În primul dintre ele, 45, din 1-7 octombrie 2005, scriu Ion Simuţ, Luminiţa Marcu, Gabriela Gavril, Costi Rogozanu, Doris Mironescu, Tania Radu şi Ion Bogdan Lefter.

Literatura română, spune şapoul Emiliei Chiscop, nu merge la export. Aşadar, ce ,strică" şi cum scăpăm de ,timiditate", au de răspuns criticii participanţi la dezbatere. Consens, în părţile esenţiale. Anume: ,Carenţa epicului ar fi principala defecţiune, pentru că în romanele noastre nu prea se întîmplă mare lucru. Prozatorii noştri trebuie să înveţe naraţiunea şi narativitatea, după Graham Greene de exemplu, pe care l-am mai pomenit." (Ion Simuţ). În continuare-continuitate, Luminiţa Marcu, comparînd la rentrée (după Lire) cu ,noutăţile" noastre: ,Mi-am dat seama încă o dată cît de important e să poţi povesti un roman şi cît de puţine romane de la noi se pot povesti.ş...ţ În schimb, ce găsim în romanele româneşti aflate acum în librării? În general, în majoritatea dintre ele, găsim un discurs autosuficient, strîns legat de obsesii personale, un discurs de multe ori lăsat jemanfichistic sub formă de notaţii de jurnal, dezlînate, poetice, orgolioase." Tania Radu: ,În noua conjunctură, eroul literar a murit. Locul lui e ocupat deocamdată de narator, egoficţiunea fiind conceptul-emblemă al acestei perioade. Caracteristică mai degrabă literaturii central şi est-europene recente, autoficţiunea e binişor depăşită în Occident...". Şi Ion Bogdan Lefter: ,Nu văd - aşadar - motive de realimentare a tradiţionalelor noastre complexe, conform cărora am suferi veşnic de grave ,decalaje". Poate că rămîne valabilă doar constatarea că prozatorii români, cu excepţii rare, au o fantezie limitată, o putere de invenţie mediocră. Din perspectiva unei analize tematice, atare carenţă e gravă."

Altă ,durere" e deprinderea literaturii noastre de-a fi ,targetată" (sic!) mult mai mult spre critică (şi-a pierdut din influenţă, şi ce dacă...) decît spre public, atavism pe care-l atacă, ŕ tour du rôle, Ion Simuţ şi Costi Rogozanu: ,Cele mai bune romane din proza actuală au o intrigă de bibliotecă: sufletul androgin în Pupa russa de Gheorghe Crăciun sau relaţia ucenic-maestru în romanele recente ale lui Nicolae Breban, pînă la Puterea nevăzută, apărut de curînd, sau dezastrul spiritual al epocii actuale, ca în romanele lui Dan Stanca. ş...ţ Mă întreb ce le lipseşte pentru a stîrni un ecou important în Europa. Şi un răspuns acesta ar fi: sînt prea livreşti, prea eseistici, poate chiar prea narcisişti, parcă ar scrie numai pentru critică. De aceea şi succesele lor sînt în mai mare măsură de critică decît de public." Respectiv: ,Prozatorul scrie mai ales pentru critică şi e obsedat de recenziile pe care le are cartea sa. Şi atunci, firesc: critica îşi ştie această postură, de receptor privilegiat, şi scrie fără frică de condamnare a publicului, aşa cum îi cer factori secundari. Paranteză: dacă un critic de cinema îţi recomandă călduros de trei ori consecutiv filme care sînt proaste, acel critic va fi sancţionat mult mai prompt de spectator... Un critic literar nu are această cenzură a publicului, pentru că latura utilitară a recenziei s-a pierdut în negura istoriei literare." Că printre rînduri se străvede un anume autor şi-un profil ,special" de critic, e deja o altă poveste...

Ceva mai optimistă, Gabriela Gavril scrie despre schimbările în bine, despre absorbirea prozei noastre într-un sistem. Numai că în puzzle, crede Doris Mironescu, nu prea venim cu nimic al nostru, ne lipseşte, care va să zică - referirea la eroul ,nespecificat" al lui Gide, dat drept român, spune totul... - o carte de vizită. Şi ne lipsesc, vai, cărţile. Pînă să ne ,plîngem" că literatura noastră recentă, atît de robită, deocamdată, unei singure teme, eu scris cu orice, începe să umble şi, încercînd (a cîta oară...) a se sincroniza, ne scapă, cu oarece profit, printre degete, ne ,consolăm" (se străduie, adică, Luminiţa Marcu să echilibreze, cît se poate, balanţa) că ,sigur că mai sînt şi cîteva cărţi care pot fi povestite, în care autorul a avut milă de cititori şi s-a chinuit să construiască ceva pentru ei şi în care se simte că scriitorul chiar a avut ceva de povestit lumii. Dar pe acestea le poţi număra pe degetele de la o mînă." Uf!...