Un mare scriitor îmi spunea, nu de mult, că o singură dată a simţit nevoia să publice un text explicativ pe marginea romanelor sale, şi anume atunci cînd a realizat că unul din cele mai izbutite şi complexe dintre ele, putînd fi citit în cîteva chei complementare, dintre care cea metafizică nu era cea mai puţin importantă, fusese insuficient înţeles. Nu cred că Virgil Duda, autor a numeroase romane foarte bine primite de critică şi publicul cititor deopotrivă, capabil să resusciteze epoci, lumi şi personaje în cele mai diferite registre, va fi fost tentat de un asemenea recurs în legătură cu volumul său, Şase femei (Editura Albatros) distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru cea mai bună carte publicată de un autor român stabilit în străinătate. Dată fiind complexitatea sa, existau şanse să nu fie receptat de toată lumea dincolo de valoarea sa aparentă.îmi aduc aminte că dintre romanele lui Duda pe care le-am comentat, despre acela intitulat A trăi în păcat, care evoca pogromul de la Iaşi, scriam că prin tensiunea sa dramatică şi prin forţa sa de iradiere, realizase în reprezentarea plastică a acelor zile apocaliptice ceea ce nici un studiu, oricît de serios, bazat pe cifre şi date statistice nu ar fi izbutit.

De data aceasta, romancierul şi-a trasat un alt obiectiv ambiţios, acela de a descrie într-o manieră îngroşată, satirico-grotescă, societatea comunistă sub ceauşism, în primul rînd mediile sale artistico-literare, văzute prin prisma erotismului (procedeu pe care l-am întîlnit şi la Milan Kundera). în cazul de faţă însă, este vorba de un erotism deslănţuit şi vulgar la extrem, în care sexul reprezintă pentru femei, în cea mai mare parte a cazurilor, un mijloc de supravieţuire sau ascensiune profesională şi socială, fără nici o legătură cu iubirea -, iar pentru mulţi bărbaţi dornici de parvenire, fie ei intelectuali cultivaţi sau penibili activişti de partid, o cale de a-şi satisface nu numai dorinţele lubrice, ci şi setea de dominaţie şi putere; totodată un mod de contracarare a dezgustului faţă de propria duplicitate, mediocritate şi (sau) neîmplinire în planul vocaţiei, într-o societate bazată pe minciună, falsitate, desfrîu şi filistinism. Vulgaritatea comportamentului şi limbajului erotic al personajelor n-ar face deci, decît să oglindească, în viziunea autorului, pe aceea a întregii societăţi, o societate al cărei grotesc, în spusele uneia dintre protagonsite, "te face să vomiţi".

Ar fi greşit să se creadă că tabloul general astfel realizat, este unul schematic sau caricatural şi maniheist. Dimpotrivă, nu numai din replicele sclipitoare ale unor personaje (cred că Virgil Duda are harul dialogurilor, aşa cum îl are şi pe acela al amănuntelor semnificative - gesturi, tăceri, schimbări ale fizionomiei, configurarea obiectelor înconjurătoare), ci şi din comentariile şi datele furnizate de autor se desprind figurile unor indivizi foarte vii, fiecare cu personalitatea sa compusă din faţete adesea contradictorii, de la dramaturgul Orăscu, conformist din interes, dar inteligent, lucid şi uneori primejdios de slobod la gură (fecior de valet de casă mare, era căsătorit cu o evreică, fiica foştilor stăpîni, pe care o înşeală pe toate drumurile deşi continuă să o iubească) pînă la tînăra libertină Ursula, care devine în final o mamă perfectă, sau nimfomana şi cinica Melanie, capabilă şi ea de schimbări imprevizibile de conduită şi sentimente, de porniri de duioşie şi recunoştinţă. Multe din trăsăturile de caracter ale acestor femei sînt dealtfel explicate (justificate) pe parcurs prin datele lor existenţiale: copilării dificile, lipsite de securitate şi dragoste maternă (Ursula, Melanie), trecerea de la o stare materială prosperă la una de privaţiuni şi greutăţi (evreica Miriam, singura eroină spre care pare să se îndrepte simpatia neprecupeţită a autorului, dar care are şi ea, uneori, reacţii brutale, de incomprehensiune, faţă de fiul ei, Matei).

Iată cum un roman social devine în acelaşi timp, aş zice, şi unul intimist, axat pe relaţiile complicate şi variabile dintre părinţi şi copii, bunici şi nepoţi. Aceste ultime aspecte ajung în prim plan îndeosebi în ultimele capitole ale romanului, în care urmărim ivirea pe lume, creşterea, educarea şi dezvoltarea unui copil excepţional, fermecătoarea Puşa-Dorina, fiica Ursulei şi a lui Matei şi nepoţica lui Miriam. Mi se pare o adevărată lovitură de maestru ideea lui Duda de a crea un contrast atît de izbitor în economia romanului, între, pe de o parte dezmăţul, depravarea şi deprinderile frizînd încălcarea ordinii publice, prevalente în prima parte a cărţii, nu numai în rîndurile unor maturi dar şi ale unor bande de adolescenţi perverşi, precum Miki, Li sau Sanda, şi, pe de altă parte, paginile încărcate de emoţie, gingăşie şi frumuseţe dedicate Dorinei, şi celor care o înconjoară cu grija, atenţia şi iubirea lor. Păşim deodată în cu totul altă lume, un microcosm de o puritate aproape imaterială în centrul căruia se afla preocuparea constantă şi responsabilitatea pentru viaţa tînără care trebuie să înflorească în cele mai bune condiţii, - un microcosm în descrierea căruia Duda îşi exercita la cel mai înalt nivel darurile sale de observator minuţios, înzestrat totodată cu o memorie extraordinară.

Ar mai fi multe de relevat din ideile şi temele subiacente ale acestei cărţi bogate şi îmbogăţitoare. De pildă, misteriosul raport dintre uitare şi amintire, la un om care începe să îmbătrînească (în carte, Miriam, personaj interesant, dar pentru mine, pe alocuri mai puţin seducător în plan literar, poate pentru că mi s-a părut conturat în linii prea clare, prea puţin echivoce, amintind de inevitabilul personaj pozitiv de pe vremuri); dilemele scriitorului onest în perioadele de aparentă - şi posibil trecătoare - ieşire din minciuna festivistă a creaţiei literare; reacţia unor foşti activişti de partid evrei care "se dezmeticesc" şi vor să emigreze în Israel numai după ce primesc ei înşişi cîte un picior în fund. Păcat că spaţiul nu-mi îngăduie să mă opresc asupra lor.