Dacă pînă şi cel mai de treabă şi mai galant dintre criticii români apucă să zică de o carte că „neglijenţa este caracteristica acestei poezii încă nedefinite”, fie neglijenţa aceasta „reală sau aparentă,”1 nu cred să mai rămînă mult loc de vorbe bune. Din păcate, pentru că altminteri Lucia Alioth ar fi meritat măcar cîteva.
Dacă nu de alta, măcar pentru prestaţia „psihologică” din poezia ei,2 fiindcă nici o altă româncă n-a făcut atîtea aroganţe în poezie şi n-a profesat la modul ostentativ, ba încă şi cu un orgoliu suveran, „dragosteavanitate”; şi nici nu şi-a exaltat complexele dominatoare, „imperiale”, pînă la a-i face pe iubiţi şi admiratori sclavi numai buni (şi buni numai) de biciut (şi de alta nu). Probabil va fi avut şi o viaţă aventuroasă, dar despre asta nu ştiu mai nimic (Wikipedia zice că s-a născut în 1894 şi a murit în 19503; şi că s-a măritat cu diplomatul elveţian Carl Alfred Alioth). Va fi fost femeie interesantă, poate chiar cu fascinaţie fatală; cel puţin aşa reiese din cele zise de Petru Comarnescu: „Fiica savantului Karadja ar putea să-şi scrie romanul unicei şi ciudatei ei vieţi de autentică aventurieră spirituală (şi poate agentă politică)”;4 iar Lucian Năstasă o găseşte, în plus, „de o inteligenţă şi cultură deosebită”5 (în poezie nu prea se vede nici una, nici alta). Dar şi destul de periculoasă; ba pînă-ntr-atît de periculoasă încît Petru Comarnescu se sperie de ea pe cît e de fascinat, notînd în jurnal: „o femeie care mă atrage întocmai ca un şarpe al cunoaşterii şi al pasiunii e Lucie Alioth- Karadja, care mi-arată mare prietenie. Dar e dubioasă ca idei politice şi mă întreb dacă nu face parte din Intelligence Service.”6 Mare mirare să nu fi făcut, de vreme ce mareşalul Antonescu o trimite, în 1944, în lagărul de la Tîrgu-Jiu pentru „activitate dăunătoare intereselor şi siguranţei Statului”.7 Ar fi fost lucru de tot picant ca Lucia să fi fost chiar spioană, deoarece nu prea avem poete-spioane şi nici spioane-poete. În orice caz, şarm trebuie să fi avut, căci Comarnescu trece peste riscuri şi avansează binişor în idilă („Cu d-na Lucie Alioth- Karadja flirtul merge ca înainte”) cu toate că prinţesa are „ceva care mă opreşte de a mă apropia de ea” (poate ţîfneala princiară, tendinţa de a-l pune şi pe el în genunchi) şi o admiră „mai mult intelectual” (nu-i de mirare, era cam cu zece ani mai mare decît el, dacă Wikipedia nu face confuzie).8 Dar citesc împreună Rilke, se-ntîlnesc la concerte (era şi Alioth, fireşte, de faţă), numai că poezia ei nu-i place şi încearcă să-i dea sfaturi („Reproşîndu-i că ea nu scrie cu metafore poetice, cu imagini, ci cu noţiuni logice, cu uscăciune cerebrală”); la care Lucica reacţionează, fireşte, pe dos, tot din mîndrie suverană şi orgoliu prea aprins: „a pus, pentru a polemiza cu mine, următorul titlu noului său volum de poezii – Noi care nu simţim”. Comarnescu e, desigur, uşor dezamăgit: „Ce i-am spus eu şi ce a înţeles ea…”.9 Lucica a înţeles însă ce i-a dictat temperamentul şi ethosul de stăpînă (dar Comarnescu n-a înţeles că rolul lui era de servant).
O fi fost, n-o fi fost spioană (să zicem c-a fost), poezii îşi publică destul de frecvent în Convorbiri literare (prin 1908-1916, apoi 1923-24, 1933), semnîndu-le ba Lucia Codru, ba Lucia Codru Haiducu (pseudonime transparente, psihanalizabile chiar). Prea mare grijă n-avea însă de ele, supă rîndu-l pe Perpessicius cu nonşalanţa ei de principesă căreia nu-i pasă de mulţimea de „impurităţi formale şi chiar tematice”.10 Ce-i drept, tematic vorbind, bagă de toate (dar în mare de dragoste scrie), iar la ritmică se împiedică frecvent şi elegant (frecvent în mod sigur). Fireşte că şi Perpessicius s-a impresionat de „o aşa violentă afirmare de mîndrie pasională”, dar şi de „o aşa puternică atitudine socială” (are, e combativă impetuos, patrioată de foc), care „stau laolaltă” cu „o imensă sinceritate” (ce se confundă – sau se poate confunda – „cu naivitatea”) şi cu „o puritate care s-a filtrat cu grijă” (nu ştiu bine la ce puritate s-ar putea referi Perpessicius; aş zice că ăsta-i mai degrabă un bonus).11 În fine, cum Perpessicius chiar era om bun, lasă deschisă şansa „unei iminente poete”.12 Însă numai atît a fost să fie.
Lucia e semeaţă absolut şi ţîfnoasă eminent (e singura care-şi permite aşa cote de aroganţă). Se uită la bărbaţi ca la o turmă, ca la nişte satiri groteşti şi impotenţi ce asaltează o Diană, o suverană inaccesibilă a farmecelor. Pune atîta dispreţ în privirea pe care le-o aruncă încît îi striveşte grămadă şi le-ar mai şi aplica o pedeapsă degradantă (dar meritată), ca unor animale repugnante. Nimeni în poezia noastră n-a mai îndrăznit să se aburce pe un aşa tron inacostabil de feminitate imperială, pe aşa scară de superbie zeiască. Am avut destule mîncătoare de bărbaţi (de la Alice Călugăru încoace) şi chiar unele bampiriţe, dar o aşa strivitoare absolută şi în masă n-am mai avut – şi nici nu văz cum am mai putea avea. Lucica vorbeşte de-a dreptul din transcendenţa inaccesibilităţii şi cu un dispreţ şi o greaţă atît de radicale că ţi-e jenă să-i fii, ca bărbat, fie şi simplu cititor. Iat-o pe suverana dispreţului de bărbaţi ţinînd un discurs de curată androfobie (dar nu fără temei, căci, pe cît se pare, cu toată nimicnicia lor, acestor pigmei le cam mergea gura şi se împăunau cu graţiile ei): „Vă lăudaţi de inima-mi furată?/ Deci dragostea-mi înalţă, lasă urmă!/ Aş vrea în mîna-aceasta prea curată,/ Un bici să dau în voi ca şintr- o turmă!// Amanta voastră? Nu vă ştiu nici ochii./ Eu să fi fost vreodată stăpînită?/ Doar praful mi-l lingeaţi din tivul rochii!/ Jignită? Nu! Doar nici măcar rănită.// De ani de zile că vă stau alături/ Nu vi-am văzut nici gurile rînjite./ Iar vorbele: doar un gunoi ce-l mături,/ Să nu-ţi stropească zile nemînjite.// Nu vă gîndiţi să mă puteţi atinge./ Prea multe străluciri răsfrînge viaţa-mi/ Ce din suflarea voastră nu se stinge./ Sunteţi meniţi să-ngenuncheaţi în faţa-mi!” (Se zice că…). Rezon! Lucica e o Diană înfumurată magistral, iar Vladimir Streinu (de-ar fi citit-o, însă probabil i-a scăpat) ar fi trebuit să mai adauge (măcar de dragul ei) încă o tipologie la cele trei pe care le-a identificat printre femeile române care s-au ocupat cu scrisul poetic (şi au produs lirism salomeic, saphic şi didonic). Doar aşa, ca să rămînem pe criteriile lui terminologice, ar trebui adăugită şi tipologia dianică, deşi numeric (şi valoric) slab prezentă. (Şi ar mai fi de adăugat neapărat – căci avem destule Marii-Magdalene de-o vreme – şi lirismul magdalenic). O fi el sfînt, numărul trei, dar nu-i totdeauna acoperitor. Lucica, în orice caz, nu stă în cele trei categorii şi pretinde una aparte (deşi n-a mai urmat-o mai nimeni; dar tocmai!).
Totuşi, Lucica trăieşte şi ea printre oameni şi se-ntîmplă ca unii să fie mai îndrăzneţi (sau mai norocoşi, vor fi crezînd ei) şi să-i smulgă un sărut. Mai bine şi-ar fi văzut însă de treabă, căci plătesc foarte scump – şi numaidecît! – asemenea temerităţi: „Mi-ai atins trupul meu curat./ Plăteşti în astă răzbunare/ Sărutul ce mi l-ai furat”. Iar răzbunările acestei Diane prompte sunt destul de teribile, de nu teribile de tot: „Un cerc, o cruce şi te-aştept/ Să-mi vii răpus şi fermecat,/ Să-ţi rup chiar inima din piept/ Şi fără teamă de păcat.// Iar umilit şi fără preget,/ Mă vei lăsa să te privesc,/ Să-mi curgă sîngele pe deget,/ Din sufletul care-l strivesc.// Şi tu mă vei simţi stăpîna/ Iubirei tale vrînd nevrînd,/ Încet mi se va strînge mîna/ Asupra dorului plăpînd.// Vor pune capăt nemiloase,/ Doar unghile-mi ca şi-un cuţit/ Svîcnirei calde dureroase,/ Ce bate tot mai nesimţit.” (Învrăjbire). Strivitul e bucuria adevărată a Lucicăi (dar şi spaima ei), a acestei frumoase (sper că era, poezia impune să fi fost frumoasă) ce trăieşte printre bărbaţi – oripilată şi scîrbită rezolut – ca printre gîndaci.
Om era însă şi Lucie (alternanţa asta nominală e, fireşte, un simplu alint) şi în această calitate mai dovedeşte şi ea slăbiciuni de inimă. Sau, de nu chiar de inimă, de suflet. Uneori concede din milă: „A căzut noaptea. Casa-i liniştită/ În margine de codru-ntunecat./ M-a-nfricoşat că n-am stat neclintită/ Cînd la picioare mi-ai alunecat”. Dar nu pentru multă vreme, căci imediat îşi ia seama la propria semeţie şi-l exilează pe amărîtul care-a înduioşato: „Doar de subt negre gene m-ai pîndit,/ Cînd mă-ncălzeam alene şi trudită. Dar niciodată nu m-aş fi gîndit,/ Nici c-aş iubi şi nici c-aş fi iubită.// Vezi storul baten geam. În brazi adie/ Un vînt uşor ca printre stîlpi de naos./ Mi s-a părut o mică comedie:/ Perdeaua cade şi rămîi în haos” (Adagio). Chiar dacă mai miluieşte (dar nu cu multe) cîte-un muritor, Lucie e Diană decisivă. Şi chiar de are slăbiciuni, n-o lasă mîndria să le dea curs; şi-n nici un caz să le dea pe faţă: „Destul e! Nu mai vreau s-aud de mîngîiere,/ De mîngîierea voastră fără milă!/ De-oi geme-n drumul meu de-a vieţei silă,/ N-am umilinţa celui care cere!//…// Nu voi s-aud nici blîndele-ţi cuvinte,/ Nici asprele-ţi mustrări de-ndrăgostire!/ Căci n-am nevoie ca să dau de ştire/ Ce-am fost şi ce voi fi deaci’nainte!” etc. (Strigăt). Cu toată această frigiditate zeiască eminentă, Lucie ar vrea şi ea să guste – dar numai să guste! – din ceva bucurii mai omeneşti, cu condiţia să nu-şi şifoneze rangul şi demnitatea: „Aş vrea să mă săruţi numai o dată!/ Dar nu din dor adînc de-a fi prădată,/ Această însuşire nu mi-e dată,/ De-a-nvinge şi dea fi tot eu predată” (O taină). Asta nicidecum, căci Lucie vede idila ca înfruntare de orgolii - din care al ei trebuie să triumfe absolut. Toată lumea ştie însă că viaţa şi soarta sunt glumeţe şi că fac şotii de ironie, plătindu-ţi cu ce ţi-e mai drag şi cu ce nu te-aştepţi. O păţeşte şi Lucica, deşi ea ţine totul în tainiţă: „Ce mult mă bucur eu că nu-ţi dai seamă,/ Că te iubesc adînc ca o femeie,/ Eu amazoană fără dor şi teamă,/ Ce-ţi sunt o taină-nchisă fără cheie” etc. (Şi tu nu ştii). Poate-ar face ceva, poate s-ar deda la unele, dar n-o lasă trufia, aşa că le retează scurt: „Ce spui şi cine eşti mata,/ Ce-n mine cauţi să pliveşti?/ Ce vrei în suflet să-mi striveşti?/ Eu nu cer ca să fiu a ta.// Nu tremur şi nu-ţi stau plăpîndă/ În cale. Nu mă judeca./ Aşa cum eşti îmi poţi pleca./ Zadarnic azi îmi stai la pîndă” etc. (Aceluiaş om). E şi exigentă inuman, căci nu vrea să jertfească oricui, ci numai şi numai cuiva care-ar putea fi „preot al iubirii sfinte”; dar aşa ceva, desigur, nu (se) găseşte, chiar dacă e păcălită o dată: „Făptura unui vis iubisem în tine, dar pe tine nu./ Un vis ce lumea mi-l zdrobise, ce l-ai zdrobit doar iarăşi tu./ Credeam că poate fi pe lume un preot al iubirii sfinte!/ Ca să-i închin pornirea vieţei şi ruga inimei fierbinte” etc. (Mărturisire). Cu toate astea, o tentaţie de păcat fugar tot există şi la Lucica, măcar ca răsplată pentru retorica de dulceţuri: „Ce-aş face dacă mi-ai vorbi în şoapte:/ Cuvintele de-or-şi-cine prostituate,/ Cu glasul stins, făgăduindumi … toate!/ Te-aş nimici, dar aş dormi o noapte” (O noapte). Merită, deşi cele cu Lucica sunt, după cum se vede, nopţi scumpe, letale, petrecute cu o mantis religiosa. Altminteri, nu-i de mirare că Lucica ar mai trage, oricît de amazoană, şi cîte un chef amoros, întrucît profesiunea ei radicală e dragostea de viaţă şi de toate ale ei: „Nu-i vina mea dacă trăiesc/ Şi-mi place viaţa cum ar fi ea.” etc. (Iubesc viaţa). E mîndră peste măsură, mereu cu teama că-i pătează cineva blazonul imperial al inaccesibilităţii, dar altfel e fată cu inima bună. Şi cred că doar se închipuia printre cei care „nu simţim”, deoarece dă mereu dovezi de vibraţie (psihologică măcar). Manifestul „insensibilităţii” e, pe fond, destul de trist, oricît de fatalissimă se ştie Lucica: „Noi care nu simţim n-avem plăcere,/ Şi nu vrem milă, şi n-avem crezare,/ Noi trecem, care de război, spre zare,/ Ducînd cu ele moarte şi tăcere” (Noi care nu simţim). E o ecuaţie corectă; Lucica ştie preţul frigidităţii din orgoliu.
Cînd iese din complexul trufiei cu dispunere spre amor, Lucica scrie cam de toate şi-n destul de multe feluri. Poate face sămănătorisme de romanţă (sau romanţe de sămănătorism) ca oricine: „E iarn’afară, stau la tors/ Şi focul îl ascult,/ Mă fură gînduri de demult,/ Tu nu te-ai mai întors” etc. (La furcă). Poate scrie şi „regale” pentru Carol II, pe care-l beatifică fără milă: „Un Rege-avem şi nu-i cunoaştem plînsul./ O Inimă în pieptul Lui nu bate?/ Doar nici nu ştim în ce dureri se sbate…/ Naţ i înţeles că om e doar şi dînsul?” etc. (Un tînăr domn). Combate tare şi contra comunismului din Rusia: „Minciună ispăşită de milioane/ De oameni înjunghiaţi pentru sclavie./ E ăsta adevărul ce-o să vie?/ Asta-i minunea dată de icoane?// Pămînt furat: popor dus ca o turmă,/ Acestea-s bogăţiile-aşteptate?/ Acesta e fiorul de dreptate,/ Care v-a dus spre somnul cel din urmă?” etc. (Umbra roşie).
Şi mai tare combate pentru România (e cu Goga şi mai că vociferează ca el), voind luptă pînă la capăt (poezia a circulat şi printre soldaţii de pe front, după semnarea armistiţiului însă): „Noi vrem război, de-o fi să dăm tot ce iubim!/ Şi dacă astăzi visul ce se curmă,/ O, suferinţă, va fi cel din urmă,/ Cu ţara noastră să ne prăpădim!” etc. (Jertfa cea din urmă). Poate da, fără să vrea, probabil, şi peste oarece expresionism: „Prin geam un cer mîncat de rîie,/ Ceaş teaptă rănile să-şi lingă” etc. (Unui om). Îi place să fie – chiar prea des – şi cugetătoare, făcînd mereu gnomisme (avea dreptate Comarnescu): „Nu lăsa soartei tot. Eşti om, decide/ Pe ce drum vei călca. Iar cînd să pleci,/ Un şarpe dacă trece pe poteci,/ Ucide!” (Sfat). Dar poate face şi kavafiene (numai că nu s-a ţinut de ele): „Bosforul geme căci încătuşatu-i,/ Perdut Bizanţu’mpărătesc visează./ Ca şi-n poveşti din valuri aruncatu-i/ Măreţ odor ce-n noapte scînteiază!// E pace. Răzbunarea doar e trează./ Au cine-ascultă-n linişte de sfatu-i?/ Furtuni îndepărtate luminează/ Iar Bazileus tremură-n palatu-i.// Îngenuncheat în lumea lui de statui/ Şi chinuit de dragoste-aiurează:/ Teofano nu l-a chemat la patu-i!// Încet un gînd în mintea lui se-aşează:/ De ce simţit-a ieri în sărutatu-i/ Pecetluirea morţii ce veghează?” (Teofano). În vreme ce acul psihologiei e agitat doar de mîndrie (dar violent agitat), cel tematic merge, imprevizibil, în toate părţile. Dar Lucica ar fi putut fi poetă cu oarece perseverenţă. Se cade însă să pretindem consecvenţă şi perseverenţă unei prinţese?! „„ Al. Cistelecan

________________
1 Perpessicius, Opere, VI, Menţiuni critice, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 260.
2 A publicat un singur volum: Noi care nu simţim, de Lucia Alioth, născută Principesa Caradja, „Tiparniţa”, Institut de Arte Grafice, Bucureşti, /f.a./ (probabil 1933).
3 Nu ştiu dacă- i adevărat. Comarnescu zice că e „fiica savantului Karadja” – şi atunci nu poate fi decît fiica lui Constantin Karadja; dar acesta s-a născut în 1889, nu putea fi atît de precoce încît să devină tată la numai 5 ani!
4 Petru Comarnescu, Jurnal. 1931-1937, Editura Institutul European, Iaşi, 1994, p. 88. (Numai că în loc de asta Lucica scrie „poezii proaste şi brutale”).
5 Lucian Năstasă, Intelectualii şi promovarea socială în România. Sec. XIX-XX, Editura Limes, Cluj, 2004, p. 82.
6 Petru Comarnescu, op. cit., pp. 87- 88.
7 Monitorul oficial, 2 mai 1944.
8 Idem, p. 97.
9 Idem, p. 88.
10 Perpessicius, op. cit., p. 259.
11 Idem, pp. 259-260.
12 Ibidem.