Cărţile de călătorie pe
care le-am ales pentru
acest sfârşit de vacanţă
ilustrează fascinaţia
exploratorilor europeni
faţă de două zone
considerate de filozofi
contrastante: lumea arabă
(explorată prin descoperirea
virtuţilor morale) şi cea indiană.
Wilfred Thesiger (1910-2003),
britanic născut în Etiopia şi angajat,
în perioada celui de-Al Doilea Război
Mondial, al serviciilor politice din
Sudan, Siria şi Libia, şi-a petrecut
a doua parte a vieţii călătorind
prin Peninsula Arabă, Kurdistan, Irak,
Maghreb şi diferite ţări africane. După
deşert (despre care a scris bestsellerul
Nisipurile arabe, publicat de Polirom
în 2015), drumurile l-au dus în
mlaştinile din sudul Irakului, unde
se unesc Tigrul cu Eufratul, la nord
de Basra. În anii 1951-57, când a
trăit acolo autorul, era o lume care
„nu cunoscuse vreun motor”, cu
oameni circulând în canoe, locuind
în case din trestie construite pe apă,
hrănindu-se cu lapte de bivoliţă şi
vânat, păstrând modul tribal de aderare
la un sistem de idealuri morale comune.
O lume a cărei etică nu avea încă
legătură cu „civilizaţia” secolului al
XX-lea şi care mai punea în prim plan
curajul, răzbunarea sângelui, ţinerea
cuvântului dat, dărnicia, ospitalitatea,
ajutorul dat la nevoie, adăpostirea
călătorilor – întocmai ca vechii beduini.
„Populaţia din Irak ar fi putut să afirme
cu mândrie că descinde din sumerieni
sau babilonieni, din asirieni, ale căror
oştiri invadaseră Egiptul, din persanii
care l-au urmat pe Cirus ori au luptat
sub conducerea lui Darius sau a lui
Xerxes, ori din parţii care au nimicit
legiunile romane…” Dar au prevalat
standardele arabilor din deşert, deşi
aceştia, imigrând în Irak, fuseseră
mai puţini decât băştinaşii. „Sângele
numeroaselor neamuri care au ocupat
Irakul de-a lungul a mii de ani se
prea poate să fi supravieţuit în citadela
Mlaştinilor. Însă codul din deşertul
arab a fost idealul care a guvernat
viaţa madanilor şi le-a modelat întregul
tipar de comportament, de la vrajbele
ancestrale la manierele din timpul
mesei”. Rezistenţa, puterea de a
învinge greutăţile, mândria de a trăi
în libertate, curajul, stoicismul, rasa
„pură” („au fost salvaţi de la degenerare
de mediul în care trăiau, unde
supravieţuiau cei mai buni”, ceilalţi
fiind „eliminaţi fără milă”), traiul
ascetic („tot ce nu era strict necesar
era o povară”) au găsit în Mlaştini
ecoul cuvenit. În fond, tot un fel
de deşert, dar din ape şi mâluri.
În acest context, călătorul nu putea
să nu întâlnească personaje specifice
vechii proze arabe: un şeic înţelept,
care se miră că oaspetele englez îşi
risipeşte banii pe călătorii, când
„cunoaşterea se poate găsi pretutindeni”;
un zgârcit care suferă cumplit că
trebuie să dea o masă (deşi ospitalitatea
arabilor e legendară, „în esenţă, erau
avari, împărtăşind dragostea semiţilor
pentru bani”); un cântăreţ-efeb cu
glas minunat, cântând poezie arhaică
(„indiferenţi la frumuseţea naturii,
aveau o mare dragoste pentru poezie”);
câţiva şiiţi care vizitaseră locurile de
martiriu ale şiiţilor, dar n-aveau nici
gând de pelerinajul tradiţional.
Câştigându-şi ospeţirile prin
tratamente medicale (inclusiv prin
operaţii de circumcizie!), Thesiger are
acces pretutindeni şi e acceptat fără
rezerve. Uneori, iese la iveală umorul
său, specific oricărui britanic (de pildă,
când povesteşte cum nişte locuitori
ai Mlaştinilor, ajungând la oraş şi
căutând popas pentru oaspeţi, au fost
hrăniţi de un hangiu – care i-a pus,
spre oroarea şi uluirea lor, să plătească.)
Cele mai palpitante scene sunt vânătorile,
uneori extrem de riscante, dar şi un
„potop” şi o „secetă” pe care autorul
le îndură ca orice localnic. E limpede
– din cele povestite – că se ataşase
puternic de oamenii locului şi că ar
fi vrut într-adevăr să revină. Dar modul
său de relatare e sec, aspru, sfârşitul
fiind acceptat cu aceeaşi aparentă
lipsă de emoţie: auzind la radio că
la Bagdad a avut loc o revoluţie şi că
ambasada britanică a fost incendiată,
încheie la rândul său. „Mi-am dat
seama că nu mi se va mai permite
niciodată să mă întorc şi că se mai
încheiase un capitol din viaţa mea”.
Leagăn pentru zeu
Cu totul altfel decât Thesiger –
şi anume, extrem de „participativ”
– îşi conturează volumul despre
prima călătorie în India scriitoarea
franco-belgiană Alexandra David-
Néel, cea legendară pentru secolul
de viaţă pasionantă (trăit între 1868-
1969), pentru aventurile spirituale
şi nu numai (de ajuns, spre a o
caracteriza, fiind faptul că a devenit
primul lama feminin, sau că după ce
a împlinit 100 de ani… şi-a trimis
paşaportul la reînnoit! ). În 2014 şi
2015 au mai apărut la Polirom În
inima Munţilor Himalaya, Mistici şi
magicieni în Tibet, Călătoria unei
parizience în Lhasa, Lampa înţelepciunii,
Itinerariul unui lama şi cele cinci
înţelepciuni, dar m-am oprit asupra
acestui volum care avea să înteţească
o pasiune care a prevalat asupra
celorlalte talente, cel de jurnalistă
şi cel de muziciană (A.D-N. a fost
şi solistă de Operă, cântând mai mult
la Atena şi în Tunis). Mărturisind, în
prefaţă, că hotărârea de a deveni
exploratoare a fost luată încă în
copilărie, prin frecventarea lui Jules
Verne şi a muzeului Guimet, ea şi-a
realizat visul „prin popasuri mai mult
sau mai puţin îndelungate în diferite
ţări asiatice. În acest fel, am trăit
mai cu seamă în India, în Pakistan,
în Tibet: în urma unei lungi călătorii
pedestre prin regiuni încă neexplorate,
am intrat în Lhasa, unde nici o femeie
de rasă albă nu intrase înaintea mea.
Am locuit şi în regiunile himalayene,
Sikkim, Nepal, în China, Japonia şi,
mai puţin, în Birmania, Ceylon, Coreea
etc. Călătoriile mele au acoperit şi
regiuni din Africa de Nord: Maroc,
Algeria, Tunisia şi oazele din Sahara”.
Întâlnirea cu demonii, cum numeau
misionarii creştini zeităţile hinduse,
uneori pietre sau blocuri de lemn
aproape informe, cărora li se comunică
suflul vieţii prin ritualul prana
pratishta, o face să înţeleagă rolul
concentrării şi al voinţei. În India,
oamenii par a şti că „nu un zeu sau
o zeiţă din cer va coborî să se
întrupeze în propria imagine, ci
ei înşişi vor sălăşlui în acea imagine”.
Imagini tragice, conforme unei
realităţi greu de răbdat („Am venit
să caut India meditaţiilor liniştite,
India înţelepţilor anahoreţi care
trăiesc în umbra răcoroasă şi parfumată
a pădurilor, şi am întâlnit India
bântuită de secetă, pârjolită, chinuită
de foamete”, plină de cerşetori
scheletici, copii înfometaţi, morţi
ridicaţi zilnic de pe străzi, văduve
arse de bunăvoie, în ciuda interdicţiei
legilor moderne…) alternează cu
cele de o mare poezie – precum, ca
să dau un singur exemplu, balansoaruljucă
rie aşezat pe o masă împodobită
cu flori, unde era legănat Krishnacopil,
Balakrishna, „crezându-se
probabil că îi făcea plăcere”.
Uneori, vâna de jurnalistă a
autoarei păstrează momente tensionate
politic, sau declaraţii „ponderate
diplomatic” precum cele ale lui
Nehru, care pot da de gândit şi astăzi
(„Urmând învăţătura lui Gandhi,
suntem întotdeauna amabili cu
duşmanii noştri. Politeţea este
considerată deseori în mod greşit
un semn de supunere”). Dar, şi în
asemenea situaţii, Alexandra David-
Néel „leagănă zeul”, atentă la fiecare
propoziţie, necăzând pradă clişeelor,
folosind „cheia varietăţii”, adapându-şi
emoţiile la peisaj, notând numai
dialogurile cu miez. Cu adevărat
o femeie şi scriitoare neobişnuită,
demnă de atenţia oricărui cititor al
viitorului.