Cărţile de călătorie pe care le-am ales pentru acest sfârşit de vacanţă ilustrează fascinaţia exploratorilor europeni faţă de două zone considerate de filozofi contrastante: lumea arabă (explorată prin descoperirea virtuţilor morale) şi cea indiană.

Wilfred Thesiger (1910-2003), britanic născut în Etiopia şi angajat, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, al serviciilor politice din Sudan, Siria şi Libia, şi-a petrecut a doua parte a vieţii călătorind prin Peninsula Arabă, Kurdistan, Irak, Maghreb şi diferite ţări africane. După deşert (despre care a scris bestsellerul Nisipurile arabe, publicat de Polirom în 2015), drumurile l-au dus în mlaştinile din sudul Irakului, unde se unesc Tigrul cu Eufratul, la nord de Basra. În anii 1951-57, când a trăit acolo autorul, era o lume care „nu cunoscuse vreun motor”, cu oameni circulând în canoe, locuind în case din trestie construite pe apă, hrănindu-se cu lapte de bivoliţă şi vânat, păstrând modul tribal de aderare la un sistem de idealuri morale comune. O lume a cărei etică nu avea încă legătură cu „civilizaţia” secolului al XX-lea şi care mai punea în prim plan curajul, răzbunarea sângelui, ţinerea cuvântului dat, dărnicia, ospitalitatea, ajutorul dat la nevoie, adăpostirea călătorilor – întocmai ca vechii beduini. „Populaţia din Irak ar fi putut să afirme cu mândrie că descinde din sumerieni sau babilonieni, din asirieni, ale căror oştiri invadaseră Egiptul, din persanii care l-au urmat pe Cirus ori au luptat sub conducerea lui Darius sau a lui Xerxes, ori din parţii care au nimicit legiunile romane…” Dar au prevalat standardele arabilor din deşert, deşi aceştia, imigrând în Irak, fuseseră mai puţini decât băştinaşii. „Sângele numeroaselor neamuri care au ocupat Irakul de-a lungul a mii de ani se prea poate să fi supravieţuit în citadela Mlaştinilor. Însă codul din deşertul arab a fost idealul care a guvernat viaţa madanilor şi le-a modelat întregul tipar de comportament, de la vrajbele ancestrale la manierele din timpul mesei”. Rezistenţa, puterea de a învinge greutăţile, mândria de a trăi în libertate, curajul, stoicismul, rasa „pură” („au fost salvaţi de la degenerare de mediul în care trăiau, unde supravieţuiau cei mai buni”, ceilalţi fiind „eliminaţi fără milă”), traiul ascetic („tot ce nu era strict necesar era o povară”) au găsit în Mlaştini ecoul cuvenit. În fond, tot un fel de deşert, dar din ape şi mâluri.

În acest context, călătorul nu putea să nu întâlnească personaje specifice vechii proze arabe: un şeic înţelept, care se miră că oaspetele englez îşi risipeşte banii pe călătorii, când „cunoaşterea se poate găsi pretutindeni”; un zgârcit care suferă cumplit că trebuie să dea o masă (deşi ospitalitatea arabilor e legendară, „în esenţă, erau avari, împărtăşind dragostea semiţilor pentru bani”); un cântăreţ-efeb cu glas minunat, cântând poezie arhaică („indiferenţi la frumuseţea naturii, aveau o mare dragoste pentru poezie”); câţiva şiiţi care vizitaseră locurile de martiriu ale şiiţilor, dar n-aveau nici gând de pelerinajul tradiţional.

Câştigându-şi ospeţirile prin tratamente medicale (inclusiv prin operaţii de circumcizie!), Thesiger are acces pretutindeni şi e acceptat fără rezerve. Uneori, iese la iveală umorul său, specific oricărui britanic (de pildă, când povesteşte cum nişte locuitori ai Mlaştinilor, ajungând la oraş şi căutând popas pentru oaspeţi, au fost hrăniţi de un hangiu – care i-a pus, spre oroarea şi uluirea lor, să plătească.) Cele mai palpitante scene sunt vânătorile, uneori extrem de riscante, dar şi un „potop” şi o „secetă” pe care autorul le îndură ca orice localnic. E limpede – din cele povestite – că se ataşase puternic de oamenii locului şi că ar fi vrut într-adevăr să revină. Dar modul său de relatare e sec, aspru, sfârşitul fiind acceptat cu aceeaşi aparentă lipsă de emoţie: auzind la radio că la Bagdad a avut loc o revoluţie şi că ambasada britanică a fost incendiată, încheie la rândul său. „Mi-am dat seama că nu mi se va mai permite niciodată să mă întorc şi că se mai încheiase un capitol din viaţa mea”.

Leagăn pentru zeu

Cu totul altfel decât Thesiger – şi anume, extrem de „participativ” – îşi conturează volumul despre prima călătorie în India scriitoarea franco-belgiană Alexandra David- Néel, cea legendară pentru secolul de viaţă pasionantă (trăit între 1868- 1969), pentru aventurile spirituale şi nu numai (de ajuns, spre a o caracteriza, fiind faptul că a devenit primul lama feminin, sau că după ce a împlinit 100 de ani… şi-a trimis paşaportul la reînnoit! ). În 2014 şi 2015 au mai apărut la Polirom În inima Munţilor Himalaya, Mistici şi magicieni în Tibet, Călătoria unei parizience în Lhasa, Lampa înţelepciunii, Itinerariul unui lama şi cele cinci înţelepciuni, dar m-am oprit asupra acestui volum care avea să înteţească o pasiune care a prevalat asupra celorlalte talente, cel de jurnalistă şi cel de muziciană (A.D-N. a fost şi solistă de Operă, cântând mai mult la Atena şi în Tunis). Mărturisind, în prefaţă, că hotărârea de a deveni exploratoare a fost luată încă în copilărie, prin frecventarea lui Jules Verne şi a muzeului Guimet, ea şi-a realizat visul „prin popasuri mai mult sau mai puţin îndelungate în diferite ţări asiatice. În acest fel, am trăit mai cu seamă în India, în Pakistan, în Tibet: în urma unei lungi călătorii pedestre prin regiuni încă neexplorate, am intrat în Lhasa, unde nici o femeie de rasă albă nu intrase înaintea mea. Am locuit şi în regiunile himalayene, Sikkim, Nepal, în China, Japonia şi, mai puţin, în Birmania, Ceylon, Coreea etc. Călătoriile mele au acoperit şi regiuni din Africa de Nord: Maroc, Algeria, Tunisia şi oazele din Sahara”. Întâlnirea cu demonii, cum numeau misionarii creştini zeităţile hinduse, uneori pietre sau blocuri de lemn aproape informe, cărora li se comunică suflul vieţii prin ritualul prana pratishta, o face să înţeleagă rolul concentrării şi al voinţei. În India, oamenii par a şti că „nu un zeu sau o zeiţă din cer va coborî să se întrupeze în propria imagine, ci ei înşişi vor sălăşlui în acea imagine”. Imagini tragice, conforme unei realităţi greu de răbdat („Am venit să caut India meditaţiilor liniştite, India înţelepţilor anahoreţi care trăiesc în umbra răcoroasă şi parfumată a pădurilor, şi am întâlnit India bântuită de secetă, pârjolită, chinuită de foamete”, plină de cerşetori scheletici, copii înfometaţi, morţi ridicaţi zilnic de pe străzi, văduve arse de bunăvoie, în ciuda interdicţiei legilor moderne…) alternează cu cele de o mare poezie – precum, ca să dau un singur exemplu, balansoaruljucă rie aşezat pe o masă împodobită cu flori, unde era legănat Krishnacopil, Balakrishna, „crezându-se probabil că îi făcea plăcere”. 

Uneori, vâna de jurnalistă a autoarei păstrează momente tensionate politic, sau declaraţii „ponderate diplomatic” precum cele ale lui Nehru, care pot da de gândit şi astăzi („Urmând învăţătura lui Gandhi, suntem întotdeauna amabili cu duşmanii noştri. Politeţea este considerată deseori în mod greşit un semn de supunere”). Dar, şi în asemenea situaţii, Alexandra David- Néel „leagănă zeul”, atentă la fiecare propoziţie, necăzând pradă clişeelor, folosind „cheia varietăţii”, adapându-şi emoţiile la peisaj, notând numai dialogurile cu miez. Cu adevărat o femeie şi scriitoare neobişnuită, demnă de atenţia oricărui cititor al viitorului.