Institutul Naţional de
Statistică a publicat recent
date privitoare la cheltuielile
compatrioţilor noştri.
Prima observaţie este
că oamenii cheltuiesc,
în medie, din ceea ce câştigă
cu aproape trei procente mai
puţin decât anul trecut.
Nu-mi dau seama dacă e vorba
de prudenţă sau de o reală nevoie de
a economisi. Mai ales că nu ştiu dacă
banii care se presupune că râmân în
buzunarul cetăţeanului sunt depuşi
la bancă, ţinuţi la cearşaf sau folosiţi
în scopuri nemărturisite. În orice caz,
nu pare a fi vorba de scăderea puterii
de cumpărare. Statistica arată că
veniturile medii au crescut. Consumul
(chiar exagerat) a fost şi este preferat
de cei mai mulţi, poate şi ca o consecinţă
psihologică a lipsurilor şi a frustrărilor
materiale din timpul regimului
comunist. Era poate cazul ca acestea
să se fi resorbit în 25 de ani, dar, iată,
nu s-a întâmplat aşa. A doua observaţie
este mai delicată. Conform datelor
oficiale 87% din principalele cheltuieli
sunt cele cu alimentele (39%), cu
întreţinerea locuinţei şi a altor bunuri
(17%), cu alcoolul şi tutunul (8%), cu
cultura (4%) şi educaţia (0,4%). Cele
18% care nu ies la adunare unde s-or
fi ducând? Îmbrăcăminte, călătorii,
concedii? Ceea ce atrage atenţia în
această împărţire a cheltuielilor este
diferenţa foarte mare dintre cheltuielile
materiale şi cele spirituale. O medie
de 40 de bani din 100 de lei cheltuiţi
pentru educaţie este infim. Nici 4 lei
din 100 cheltuiţi pentru cultură nu
înseamnă cine ştie ce. La un loc,
educaţia şi cultura reprezintă doar
puţin peste jumătate din banii daţi
pe alcool şi pe ţigări, un sfert din
costul căldurii, apei şi electricităţii
şi a 10-a parte din banii alocaţi
mâncării.
Rămâne desigur întrebarea ce
înţelegem prin material şi, respectiv,
prin spiritual. De ce parte a tabelului
se cuvine să situăm, bunăoară, călătoriile
sau îmbrăcămintea? Întrebarea îşi
are skepsisul ei dacă ne gândim că
există oameni bine îmbrăcaţi, cu gust,
adică, şi oameni indiferenţi la cum
se îmbracă. Mi se pare evident că
primii cheltuiesc mai mult pe haine
decât cei din urmă. Tot aşa cum nu
e îndoială că bugetul pentru
îmbrăcăminte al doamnelor noastre
e superior, în principiu, celui al
domnilor lor. Cât despre bijuterii, ce
ar mai fi de spus? În aceste condiţii,
ce parte ocupă în cheltuieli materialul
şi, respectiv, spiritualul: cu alte cuvinte,
dacă îmi place să cumpăr haine
scumpe, asta înseamnă că răspund
unei nevoi materiale sau uneia
spirituale?
Întorcând roata vorbei către cultură,
4%, altfel spus, a 10-a parte din
alimentaţie, conţine oare vreo indicaţie
privind nivelul de civilizaţie al
cetăţeanului român? (Cunosc, obiceiul
– prost, dacă mă întrebaţi pe mine –
al majorităţii comentatorilor din
mass-media de a se referi la români,
nu la cetăţeni români, ceea ce poate
fi interpretat, şi, pe bună dreptate,
ca discriminatoriu! În ce mă priveşte,
nu voi spune sau scrie niciodată
românul, cu excepţia, desigur, a
cazurilor în care e vorba despre etnie
sau naţiune.) Dintotdeauna s-a crezut
că e normal ca hrana trupului să
treacă înaintea celei a spiritului.
Dictonul latin din titlul editorialului
meu la aceasta se referă: trăim înainte
de a gândi. Am uitat dacă Titu Maiorescu,
care l-a citat nu o dată, îi dădea
dreptate sau îl punea sub semnul
întrebării. Creştinismul a stabilit
de timpuriu prioritatea spiritului,
oarecum în contradicţie cu anticii
şi cu modernii. Chestiunea dacă
această prioritate e cinstită sau falsă
are o însemnătate tot mai mare astăzi,
din cauza islamului radical care, pe
de o parte, se prezintă purist din
punct de vedere spiritual, iar, pe
de alta, dovedeşte un pragmatism
deopotrivă de purist, obţinând cele
de cuviinţă trupului din comerţul cu
arme, droguri şi carne vie. Dar nu
acum şi aici voi vorbi despre asta.
Părerea mea este că materialul şi
spiritualul sunt deopotrivă aluatul
condiţiei umane şi că separarea
lor, mai cu seamă când vine vorba
despre cheltuieli, aşa zicând, de
întreţinere, ar trebui făcută cu maximă
prudenţă.
De tânăr am crescut în ideea că
omul civilizat se cunoaşte nu după
cât câştigă, ci după cât cheltuieşte.
Fireşte, cât îl implică necesarmente
pe cum. Nu presupune neapărat
cantitatea (este evident că cheltuim
pe măsura veniturilor, departe de a
fi aceleaşi pentru toţi), cât calitatea
cheltuielilor. Şi aceasta mă face să
susţin ideea că spiritualul îşi vâră
totdeauna coada, mai mult sau mai
puţin, în material. Pentru aceia pentru
care costul hainelor, să zicem, este
fără importanţă, felul de a se îmbrăca
nu îmbracă nici o idee de cultură.
Din contra, pentru aceia care au gustul
frumosului vestimentar, felul de a
se îmbrăca îmbracă o idee limpede
culturală. Nu contează că e o modă,
şi ea tot un fenomen cultural, sau o
originalitate, la bază se află o formă
de cultură, de tradiţie, un mimetism
istoric sau orice altceva de felul acesta.
Concluzia pe care eu o trag
este că media luată drept criteriu
în statistici este în cazul de faţă
înşelătoare. Pentru aceia care socotesc
cultura limitându-se la cărţi, muzică
clasică, film cult, arte plastice, ea
fiindu-le totodată indiferentă, ca
şi cum ar rezerva-o altora, unei
minorităţi, 4 e un procent normal
şi suficient. Un manager cultural
susţinea pe un blog recent că e o
prostie să pretinzi televiziunii să
ofere altceva decât divertisment sau
să-i educe pe telespectatori. Insul
cu pricina face parte din milioanele
de aculturali care nu vor să audă de
arta cultă, închipuindu-şi, probabil,
că un rocker e mai util decât Schubert
fiindcă fanii lui sunt mai numeroşi.
Ba chiar 4% ar deveni exagerat în
condiţii de criză economică. Pentru
omul de cultură însă, 4% e alarmant
de puţin în societatea contemporană,
în care cea mai mare parte a dificultăţilor
provine din scăderea nivelului educaţiei
culturale, care este izvorul civilizaţiei.
Îmi trece prin minte un exemplu.
Doi avocaţi ai FRF au reuşit să convingă
FIFA că fanii Naţionalei noastre de
fotbal nu sunt rasişti, ci golani, şi
că nu e normal ca meciul cu Finlanda
din calificările la Euro 2016 să se
desfăşoare cu tribunele goale. Ca
găselniţă, argumentul e bun. Ceea
ce nu înseamnă că e şi adevărat.
În realitate, rasismul fanilor din
sport e un aspect particular al golăniei,
al lipsei de educaţie şi de cultură.
Atât contra rasismului, cât şi contra
golăniei, se cade luptat cu aceleaşi
mijloace, care ţin de educarea
oamenilor în spiritul toleranţei şi al
respectului faţă de celălalt, ceea ce
implică factorul cultural.
E un truism faptul că avem nevoie
să trăim ca să gândim, dar e nevoie
şi să gândim dacă vrem să trăim
cu adevărat ca fiinţe umane. Un
roman rusesc din ultimii ani de
comunism se intitula Nu poţi trăi
numai cu pâine.
