Ernest Talliaferro nu e neapărat eroul central al cărţii, deşi el apare în toate momentele importante ale romanului. Talliaferro e, simultan, un personaj de prim-plan şi de umplutură: face legătura între ceilalţi protagonişti şi episoadele ca atare, însă nu-şi depăşeşte inconsistenţa decât, poate, în epilogul cărţii. Problema este că finalul funcţionează în sine, asemeni unei povestiri de sine stătătoare, fără ca experienţele parcurse la bordul vaporului Nausikaa să aibă vreo importanţă pentru identitatea adâncă a personajelor. Faulkner a simţit însă precaritatea istoriei deja narate şi, din instinct, a adăugat un apendice, aşa cum, din precauţie, deschisese cartea cu un prolog.
Talliaferro (pe numele său adevărat Tarver) e varianta de Mississippi a faimosului personaj epic-poetic J. Alfred Prufrock, din poemul lui T. S. Eliot. De altfel, Faulkner s-a străduit să evidenţieze, la nivel de nume şi de comportament, înrudirile între cele două personaje. Drama îmbătrânirii, a pierderii iluziilor deodată cu şuviţele de păr, ridicolul situaţiilor pe care nu le mai controlează alcătuiesc esenţa ambelor personaje. Obsedaţi de femei (în poemul lui Eliot, refrenul "In the room, the women come and go / Talking of Michelangelo" sfâşie ca un pumnal mătasea moale a autocompătimirii), ei simt presiunea vieţii deja risipite, redusă la gestul ridicol, de a-şi proteja oasele scurtate de trecerea vremii de efectele ploii ("I grow old... I grow old.../ I shall wear the bottoms of my trousers rolled"), pentru a se autostigmatiza, finalmente, în portretul subaltern al celui care nereuşind să devină stăpânul lumii, se consolează să fie tristul ei clovn: "Nu, nu sunt eu prinţul Hamlet/ nici nu era să fiu. / Sunt doar un lord de rând, sunt unul/ ce-l sfătuieşte numai, grijuliu,/ Pe prinţ cum să înjghebe-o scenă, două,/ Găsind mereu o replică mai nouă,/ Dar cam obtuz; unealtă prea uşor/ De mânuit, dar bucuros că pot/ Să fiu meticulos, folositor,/ Iar uneori ridicol chiar, de tot/ Iar alteori s-ajung să fiu Nebunul." Chiar dacă versiunea românească nu redă precizia de lamă a celor trei însuşiri plasate într-un vers ("politic, cautious and meticulous"), ea e destul de sugestivă pentru a motiva o interpretare conform căreia Talliaferro e un "desen după natură" total aservit poemului prin care T. S. Eliot îşi făcea intrarea triumfală în literatură.
Mosquitoes ar fi trebuit să fie "un roman cu teză". El este, însă, abia un "roman cu cheie", o scriere în care descifrezi personaje şi întâmplări din New Orleans-ul perioadei. Sunt binecunoscute relaţiile dintre Faulkner şi Sherwood Anderson, scriitorul-fanion al regiunii, protector şi sfătuitor al tânărului poet căruia tocmai îi trecuse prin minte să se reinventeze ca prozator. Mosquitoes e şi o reverenţă, şi un adio spus maestrului care îi deschisese porţile unui nou univers. Nu doar nesfârşitele petreceri cu alcool şi conversaţii literare, ci şi textele scrise împreună, în regim parodic-jocular au contribuit la cimentarea acestei prietenii, ci şi viziunea asemănătoare asupra lumii şi a chestiunilor estetice.
Sub masca transparentă a lui Dawson Fairchild, Anderson beneficiază de un amplu spaţiu pentru a-şi prezenta teoriile despre artă, femei, frumuseţe, inteligenţă şi multe altele. El reprezintă, oricum am întoarce lucrurile, lumea veche. Fairchild întrupează energia vitală, spiritul de iniţiativă şi forţa de expresie a realităţilor locale, prin contrast cu lumea largă, regională sau universală. Natura lui Fairchild e duală (ca să nu spun dublă): pe de o parte, el aparţine unei perioade romantice, dominată de avânturi şi speranţe pline de energie. Pe de alta, ilustrează, prin duplicitarismul etic-estetic pe care-l profesează, o variantă a modernităţii. Din nefericire, nici el nu e un personaj fără fisură. Marile lui probleme sunt "sublimul egoism, inocenţa şi lipsa adâncimii psihologice" (Parini, 2004: 100), însuşiri cărora nu le poate da o întrebuinţare coerentă şi convingătoare pentru cititor. În ciuda frazelor spectaculoase, a energiei debordante, nu descifrezi prea multe adevăruri în evoluţiile sale la scenă deschisă.
Caracterul "experimental" al romanului e mai mult decât discutabil, în ciuda faptului că mulţi comentatori au încercat să releve exact această dimensiune. Pur şi simplu, nu e vorba decât de juxtapunerea unor scene care, în sine, ar putea avea sens şi chiar farmec, dar care, la nivelul întregului, îşi dovedesc perfecta caducitate. "Mosquitoes e cel mai puţin respectat roman al lui Faulkner şi e foarte uşor de văzut de ce. Aproape că nu există o linie a povestirii; nici unuia dintre personaje nu i se întâmplă ceva care să aibă vreo consecinţă." (Brooks, 1978: 129) Totul se stinge, într-adevăr, în pagina de carte, deodată cu sunetele replicilor rostite de personaje.
Cu toate acestea, e greu să negi o anumită pregnanţă a vocilor, o graţie clar subliniată a comportamentului protagoniştilor şi o anumită tensiune a aşteptării pe care Faulkner se dovedeşte capabil s-o menţină de-a lungul întregului parcurs narativ. Comparaţiile inspirate, joaca verbală plină de graţie, aluziile culturale şi discuţiile spumoase în sine demonstrează tentaţia de a-l face pe cititor complice trăgându-i cu ochiul. Faulkner mizează pe interesul acestui cititor - presupus sofisticat - faţă de acumularea pseudo-narativă pe care i-o serveşte neobosit. Caracterul ludic al cărţii e pe deplin asumat de către scriitor. El şi-a propus să scrie un simplu exerciţiu de încălzire, scoţând ca dintr-un rastel armele de care dispunea până în acel moment şi încercând să le folosească într-un spectacol improvizat. Acesta e, probabil, cuvântul definitoriu al "zumzăitului textual" propus de Faulkner: un impromptu, un zig-zag dezinhibat printre concepte, situaţii, teorii şi stiluri.
Tipologia destul de amplă a personajelor nu este şi o garanţie a profunzimii demersului. Ca într-o vitrină, ele îşi rostesc partitura, pentru ca în secvenţa următoare să fie înlocuite de alte voci şi chipuri. Conveţia iahtului, a spaţiului închis, e folosită pentru a imprima o anumită viteză de reacţii, fără ca discursul să câştige în profunzime sau calitate. Faulkner pare mai interesat să-şi exercite propria virtuozitate, decât să construiască un edificiu narativ solid. Vocile personajelor sunt, în exclusivitate, vocile autorului. Ventriloc şi egolatru, el oferă o glosolalie de uz propriu, nu un text al experienţei alterităţii şi viziunilor existenţiale, cum poate ne-am fi aşteptat. Scriitorul testează, ca într-un laborator fonetic, intensitatea, timbrul şi calitatea sunetelor întrebuinţate pentru a-şi ilustra insaţiabila poftă de a vorbi.
Abordarea e lucid asumată. Mai mult, autorul declanşează o polemică implicită cu Marele Maestru în opera căruia cuvântul media între personaje şi tragedii. La Shakespeare, iritarea e tradusă în dispreţuitorul "Words, words, words!" La Faulkner, tensiunea negativă se rezolvă prin incriminarea construcţiilor verbale alcătuite pe baza cuvintelor: "Talk, talk, talk!" Nu e un salt de natură, să zicem, calitativă, ci o abordare deosebită: în tragedia shakesperiană prima nivelul simbolic al comunicării, pe când în "ţânţăriada" rămasă fără consecinţe a lui Faulkner e vorba de impunerea prin materialitatea cuvintelor a unei realităţi palpabile.
În ce măsură experimentul a reuşit, rămâne de văzut. Ştim doar că el n-a ezitat să sacrifice ideea iniţială - scrierea unei istorii pline de graţie, născută direct din aerul epocii, dinamică şi plină de culoare, amuzantă şi didactică, în ton cu demersurile întregii generaţii de autori căreia îi aparţinea. Nu e dificil să identifici momentul în care s-a produs glisarea dinspre proiectul cărţii-ca-naraţiune înspre realitatea textuală finală, a cărţii-ca-repertoar al discuţiilor: în clipa când personajele urcă la bordul iahtului Nausikaa, pe puntea căruia vor îmbrăca veşminte alcătuie din cuvinte, aşa cum Ulise, gol puşcă, primise în poemul homeric hainele din mâna fiicei regelui Alcinous.
__________________
Brooks, Cleanth, 1978, William Faulkner. Toward Yoknapatawpha and Beyond, New Haven and London: Yale University Press.
Parini, Jay, 2004, One Matchless Time. A Life of William Faulkner, New York: HarperCollinsPublishers.
