Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Prima tentativa de roman fracturist de Marius Chivu


Dintre toţi debutanţii colecţiei de la Polirom, doar în cazul Ioanei Baetica se poate spune că gloria autorului a precedat apariţia cărţii. Primul capitol al romanului, cel care dă şi titlul cărţii, a devenit repede subiect de discuţie în târgul literar şi lumea deja a formulat neoficial etichete pentru tânăra prozatoare, semn că dinamica unui câmp literar nu se datorează exclusiv publicului, mai mereu amorţit şi leneş, dar mai ales scriitorilor şi disponibilităţii acestora de a incita. Cartea de debut a Ioanei Baetica cuprinde, de fapt, romanul Pulsul lui Pan şi câteva povestiri. Subscriu şi eu ideii formulate în prefaţă de Liviu Antonesei cum că primul capitol al romanului funcţionează ca un test pentru cititorul cu prejudecăţi. La cât sex brucknerian e aici (capitolul este o adevărată "lună de miere"), e foarte uşor şi comod să vorbeşti despre teribilism, exhibiţionism, pornografie ş.cl. De preferat, însă, aceste scene erotice, în fond, cât se poate de verosimile, unui Rogulski perorând cu Nietzsche pe noptieră. "Complexul Gheorghidiu" este încă foarte puternic la noi. Dar, de fapt, nu subiectul erotic e adevărata problemă. Ioana Baetica scrie oricum mai bine decât franţuzoaicele binecunoscute, iar pe mine primul capitol chiar m-a plictisit pe alocuri - prea livreşti sunt mărcile sexualităţii şi, implicit, perversiunile Vladei! O problemă ar fi, însă, tocmai incidenţa acestui capitol. Căci, dacă erotismul poate părea aici ostentativ prin etalarea succesivă a practicilor erotice mai mult sau mai puţin deviante (aceasta este însă tema), cei care vor continua lectura vor descoperi un parcurs al cărţii aproape hors erotique. Vor exista, astfel, mai degrabă cititori dezamăgiţi, decât scandalizaţi!

Revenind la roman în întregul lui, acesta este subintitulat "roman fracturist" şi aici ar fi mai multe lucruri de discutat. În primul rând, cele patru capitole ale romanului sunt nu doar scrise diferit, dar la distanţe mari de timp. Lucru care se vede prea bine. Indicaţia aşa-zis conceptuală a acestui nou-ism are menirea de a impune coerenţa acolo unde aceasta nu există. Căci, la nivel textual, romanul nu are patru părţi, ci numără trei povestiri (ultimele două capitole, cele mai mature, merg împreună). Interpretarea pe care autoarea încearcă să ne-o impună prin punerea scrierii sub semnul fracturismului ar fi următoarea: acelaşi personaj principal, Vlada, la trei vârste diferite (biologice, psihologice şi, implicit, erotice), trei "fracturi" care sugerează eul scindat, trei secvenţe din viaţa ei marcând atitudini şi stări psihice succesive, de la nostalgie la depresie, de la naivitate, exuberanţă şi dezinvoltură la un profil suicidar-narcotic aproape alienat, în fine, de la existenţa intrauterină la momentul în care distanţarea de părinţi de la maturitate este ireversibilă şi produce uşoară inchietudine. Dacă Fişă de înregistrare înseamnă naşterea Vladei, experienţa erotică aşa-zis intrauterină, în Pianissimo avem rememorarea unui moment din copilărie, când sexualitatea infantilă, candidă şi misterioasă (memorabilă scena din baie cu îmbrăţişarea erotică a rochiţelor!) este uşor incertă, atracţia pentru acelaşi gen fiind foarte puternică, iar Fortissimo şi Achtung! surprind pendularea între doi bărbaţi: unul care o iubeşte, celălalt pe care îl iubeşte. Cam forţată şi, mai degrabă, simplistă, banală cheia de interpretare! În acest caz, aşa-zisul fracturism face figura unui postmodernism rebel, dus la extrem. Nu fragment, dar fractură; nu întrerupere, dar alipire ş.a.m.d. Singurul element care ţine împreună aceste capitole este numele personajului, căci zonele de indeterminare sunt atât de mari, încât travaliul auctorial este, practic, minimul posibil.

Un alt aspect fracturist ar fi revolta politică. Pasajele respective nu sunt scrise rău, dar sunt un insert gratuit în corpul romanului şi contribuie decisiv la eşecul măcar al finalului. Acesta ar fi "complexul On the road" al fracturiştilor! De la spermatofagia din primul capitol la revolta anti-establishment întrevăzută în ultimul, traseul e cam forţat, dacă nu rizibil de-a binelea. Extensia înspre social-politic pe care, doar de la un punct încolo, autoarea o încearcă, nu mi se pare asimilată organic povestirii de dragoste conturate în ultimele două capitole. Determinată social, indecizia Vladei schimbă complet miza poveştii. Nu doar că nu există nici un liant (psihologic, de pildă) care să ateste identitatea personajului Vlada în toate aceste texte, altfel, de sine stătătoare, dar substratul în sine al poveştii închipuite de Ioana Baetica se complică încercând aiurea să cuprindă superficial şi alte planuri. Numai dacă fractura ar fi fost bruscă am fi putut vorbi de o schimbare de cod cu un efect gen Bunavestire. Altfel, avem doar o bâlbă. Trebuie să fii foarte îngăduitor să accepţi această fâţâială conceptuală, un pretext atât de străveziu încât indicaţia din subtitlu nu poate fi luată decât ca un tribut naiv pe care autoarea se simte datoare să-l aducă grupului alături de care a participat la cenaclul condus de Marius Ianuş. Poemul colectiv (dacă chiar aşa stau lucrurile) este, altfel, excelent. De fapt, Ioana Baetica însăşi nu e prea convinsă şi, mai mult ca sigur, inteligenţa o va împiedica să poarte şi pe viitor stindardul fracturist. Oricare ar fi acesta.

Avem, aşadar, un "roman" cât trei povestiri, primele două mai vechi, citite şi în cenaclu, următoarea (cele două capitole finale au ceva din Beautiful losers al lui Leonard Cohen) foarte bună şi, poate, cea mai reuşită din toată cartea. Efectul acestei forţate construcţii romaneşti ar putea însemna - şi pe nedrept - deturnarea atenţiei cititorului de la frumuseţea textului în sine din această parte finală mult mai matură şi singura care ar fi putut lua amploarea unui roman. Am putea spune că nereuşita nu vine atât de la încropirea romanului, cât de la ratarea subiectului înghesuit în aceste două capitole finale.

Cum spuneam, romanului îi urmează patru povestiri abia acestea extravagante prin varietatea şi insolitul subiectelor. Modelele sunt vizibile. Cea mai bună dintre povestiri, Planeta Do diez (o posibilă şi foarte frumoasă ars poetica), te trimite cu gândul la Arhitectul lui Cărtărescu. Un pianist de geniu descoperă o infinitate de semitonuri între Do şi Do diez şi atunci, erijat în acordor, strecoară în toate pianele ce-i cad în mână câte un astfel de sunet imperceptibil pentru timpanul uman, atingând în final graţia muzicală a universului. Tatuaj este o surprinzătoare povestire în linia fantasticului lui Cortázar în care, pe fundalul bolii Alzheimer, un tatuaj maur cu puteri magice schimbă sexul unui bizar personaj. Floarea din zid apare tocmai ca o metaforă a intertextualului, în timp ce Omul care a terminat-o cu lumea este o convingătoare rescriere în cheie iniţiatică a unei nuvele neterminate a lui D.H. Lawrence.

La Ioana Baetica se vede, mai întâi, o bună practică a lecturii (autoarea este de formaţie filolog), scrie cu o maturitate chiar neaşteptată, în registre variate, cu puţină (auto)ironie, uşor reflexiv şi, în ciuda capitolului incipit, fără stridenţe altfel decât livreşti, şi cu destule momente de graţie poetică prin inserturile onirico-suprarealiste. Una peste alta, cartea Ioanei Baetica este un remarcabil debut imperfect.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara