Tovarăşe colonel,
Nu pot trece peste insatisfacţia provocată de solicitarea de rescriere pentru a treia oară a raportului despre evenimentele din octombrie 1987, fără a vă aduce la cunoştinţă hotărârea mea de a înceta orice legătură după expedierea acestei ultime tentative lămuritoare, de data aceasta, cu caracter epistolar.
Nici dezvăluirea îndeletnicirii mele puţin onorabile pe care însă am considerat-o utilă într-o anumită perioadă, nici ameninţările de orice altă natură, nu vor avea darul de a mă face să-mi schimb din nou hotărîrea. Desluşesc în atitudinea dumneavostră (în absenţa oricărui efort de interpretare), intenţia perpetuării unui joc absurd şi cinic, derulat cu scopul primordial al menţinerii mele într-o stare de captivitate spirituală, mai mult decât manifestarea unei obtuzităţi administrative sau a unui deficit de percepţie.
Aştern pentru a treia oară pe hârtie faptele petrecute, din sentimentul datoriei faţă de adevărul care ştiu că vă tulbură şi din ambiţia pe care mi-o stârnesc observaţiile dumneavoastră referitoare la acurateţea stilistică şi la gradul de obiectivitate al relatării.
Deşi nu am avut ocazia (aş fi fost tentat să spun „plăcerea") de a vă cunoaşte prea bine, înţeleg din atitudinea reflectată de comunicările domniei voastre că beneficiaţi de profunzimea necesară înţelegerii unui text care, deşi nu se doreşte literar, are anumite atribute care inevitabil îl transferă într-o altă dimensiune decât cea comună. (Nu prin valenţele stilistice, cărora, de altfel, m-am străduit încă de la prima variantă să le dau o cât mai neînsemnată importanţă, cât prin specificul cu totul indescifrabil raţional al celor petrecute).
Vă rog, de aceea, să-mi lăsaţi mie, ca omul care mă îndeletnicesc cu predarea literaturii, capacitatea de a aprecia gradul de plăsmuire cuprins în povestirea de faţă şi vă invit, pentru a treia oară, să reţineţi întâmplările aşa cum au fost, cu riscul de a nu cunoaşte satisfacţia aplicării unei rezoluţii apăsate, clare, decisive, în termenii consacraţi, dosarului dispariţiei doamnei Ramona Mociorniţă.
în seara zilei de 15 octombrie 1987, cu două zile înaintea misterioasei întîmplări, soţul doamnei RM a venit în sat. Sursele mele m-au informat că a fost ajuns din urmă de un tractor cu remorcă al CAP-ului, pe drumul dinspre Dudeşti pe care venea singur, pe jos, de la gară. Tractoristul şi încă doi cetăţeni (ale căror declaraţii se află, de altfel, la şeful de post) îşi amintesc bine momentul, fiindcă la coborâre, călătorul i-a răsplătit cu ţigări americane! în faţa intrării în curtea CAP-ului a coborât şi şi-a continuat drumul pe jos, din nou singur, către casa văduvei Elena Vernescu unde tânăra profesoară stătea în gazdă.
Luminile casei erau stinse, dar uşile deschise. Soţul a intrat în camera doamnei, dar nu a găsit-o, întrucât, la acea oră se afla, împreună cu alţi colegi de cancelarie, în anexa Căminului Cultural, unde se jucau rummy, cărţi, table, se fuma şi se bea votcă. Nu am cunoştinţă de unde a aflat unde se găsea soţia, pentru că în casa văduvei Vernescu nu era nimeni, cu toate că uşile erau vraişte, de altfel, un motiv de frecvente reproşuri aduse tinerei profesoare de către gazdă. Cunoştea poate obiceiurile noastre, ale pedagogilor sau poate că a venit la întâmplare, cert este că puţin după ora 20 apăru în pragul anexei sărăcăcioase, cu uşă de lemn, ca şi mesele la care stăteau convivii şi asemenea scaunelor pe care erau aşezaţi doar cei mai norocoşi, ceilalţi chibiţând în picioare cu păhărelele de sticlă gălbuie în care balansa conţinutul alb cu miros înţepător. Faptul că purta în mână o sticlă de Wiborowa îl făcu dintr-o dată simpatic întregii adunări, îmi amintesc că după nici un sfert de oră, în care stătuseră aproape lipiţi unul de celălalt, tăcuţi şi, deşi mimau interesul pentru cele ce se petreceau la masă erau într-o cu totul altă lume, a lor, izolată de tot ce-i înconjura, pretextând un motiv oarecare, au ieşit împreună şi nu s-au mai întors. Când, spre miezul nopţii, o parte din bărbaţi a mers la casa Elenei Vernescu, invitaţi de fiul acesteia care locuia la Brăila şi era în vizită la mama sa, să joace poker pe bani!, pantofii le erau aliniaţi la uşa camerei doamnei, iar luminile continuau să fie stinse.
Noaptea, călduroasă şi un pic umedă, se sfârşi într-o dimineaţă îmbrumată care la cântatul cocoşilor, când ne despărţirăm, umezea vârfurile ulucilor şi îngreuna într-atâta puful gutuilor, încât aproape toată roada zăcea prin iarba înverzită, fără înţelepciune, a doua oară.
Gazda noastră plecă spre Brăila cu autobuzul de ora 7, astfel încât a trebuit să părăsim şi noi casa mamei sale ceva mai devreme, motiv pentru care nu am cunoştinţă despre programul celor doi soţi pînă „la prânz, dar pot să bănuiesc că după ce toată noaptea şi-au reţinut cât au putut manifestările afective datorită prezenţei în casă a jucătorilor de poker, spre dimineaţă şi-au consumat pe îndelete pasiunea, apoi au mers în dependinţa scundă din spatele casei, unde se afla bucătăria. Grădina din spatele casei nu este prea mare, dar are chiar în faţa bucătăriei de vară un nuc falnic sub care se află o masă de lemn cu picioare înalte la care trebuie să se fi aşezat cei doi, să mănânce. Tot acolo, în fundul curţii, se află şi privata, de aceea am putut să aflu în perioada petrecută la poker că toată curtea era plină de frunze căzute, iar via de pe hotar, deşi culeasă, mai avea ici şi colo struguri, păstraţi probabil pentru a fi consumaţi proaspeţi pînă la căderea zăpezii.
N-am avut inspiraţia să-l întreb pe Radu Vernescu unde se află mama sa, dar ştiu că aceasta n-a venit acasă decât după consumarea evenimentelor.
Nu cred să fi întârziat prea mult la masa din curte, pentru că de fiecare dată când îi vedea, Angela, fata cârciumarului, o adolescentă de o frumuseţe angelică, înăltuţă pentru vârsta sa, cu faţa albă cu pomeţii de un roşu sănătos şi cu cosiţe blonde ca un aur fragil, strânse cu grijă de mama sa în cozi împletite ca funia de papură, dar, din păcate, înapoiată mintal, se lipea de gard şi-i sorbea din priviri, creându-le celor doi o stare de stinghereală. Mai mult, doamna o avea elevă la clasă şi se ataşase de ea cu pasiunea sufletelor imprudente, în scurt timp, din simplu instinct, simţind lipsa de reţinere pe care o afişau, culmea, cu intenţii pedagogice înşişi părinţii ei, fata dezvoltă un ataşament bolnăvicios care curând deveni agasant pentru tânăra profesoară ale cărui servituţi le accepta cu stoicism când era singură (dându-şi seama de consecinţele unui refuz asupra tinerei), dar de care se arăta jenată în momentele în care se afla în prezenţa soţului.
în jurul prânzului, tânăra familie s-a deplasat la primărie. Aici venise şi pădurarul, chemat de primar, cu rugămintea de a găsi o soluţie de a permite tăierea cîtorva plopi din pădurea comunei ca lemn de foc pentru doamna profesoară care urma să-şi petreacă iarna în sat, având în vedere că de la nivel central tocmai se sistase pe perioadă nedeterminată exploatarea forestieră.
Cei doi mi-au pomenit de o anumită agitaţie a soţilor care vedeau în anotimpul care se apropia un motiv de îngrijorare privitor la posibilităţile de revedere. Domnul era student şi venea în fiecare duminică în comuna noastră (de multe ori petrecea aici şi ziua de sâmbătă), cu două trenuri şi, de cele mai multe ori, parcurgând pe jos drumul dintre Dudeşti şi Roşiori, indiferent de vreme.
Astfel că, deşi cererea primarului a fost acceptată de pădurar, aceasta nu părea să rezolve toate problemele care se anunţau în timpul iernii.
Erau amândoi mai tineri decît mine, tineri pur şi simplu. El, înalt, slab ca un ţipar uscat, cu ochii albaştri, şi părul blond lung până la umeri, cu o nuanţă accentuată de decolorarea expunerii la soare, iar ea, ceva mai scundă, cuprinsă în forme cînd alungite, cînd rotunde, aşezate pe o siluetă cu o ţinută perfect verticală, cu faţa ca laptele, rotundă, adunată în mijlocul obrajilor în două gropiţe abia conturate şi părul negru cu reflexe maronii. în plus, era de o veselie copleşitoare.
Dragostea pe care şi-o purtau emana din ochii şi din trupurile lor ca un flux magnetic pe care aproape îl puteai pipăi, în orice caz, pe care oricine se găsea în preajma lor îl simţea ca o furnicătură.
El era de o sobrietate aproape solemnă. Devenea în prezenţa ei, chiar dacă n-o vedea efectiv, o simţea şi o asimila prin toţi porii, puţin comunicativ, purtând în ochi o apăsare în care se amestecau melancolia, tragismul şi încordarea. Era evident că orice prezenţă străină îl chinuia, că nu doreşte decât să rămînă cu ea, căci cu ceilalţi nu putea comunica cu nici un chip! Ea, în schimb, încărcată parcă de o energie sublimă captată din flacăra pasiunii de care era înconjurată, sechestrată, decupată şi izolată în spaţiu, provoca un reflux energetic debordant ca un vulcan, acoperind tot ce era în jur de bucurie şi zîmbet.
Nu mult după întîlnirea de la Primărie, pentru că drujbistul promis ca ajutor de pădurar nu sosise la ora stabilită, cei doi soţi au plecat pe jos către pădurea din Ciocile. El purta pe umăr un topor găsit în curtea gazdei, cu o coadă noduroasă şi lungă, cu o gură ştirbită de îndelungata întrebuinţare. Printre gardurile de uluci scunde, înnegrite de ploi şi de vreme cărora curbura drumului de pămînt înălţat prin succesivele adaosuri de material folosit la cârpăceala din fiecare primăvară le sporeşte aerul umil, pornesc spre casa pădurarului unde gospodarul locului trebuia să le arate copacii pe care urma să-i doboare. Omul îşi manifestă făţiş îndoiala că tânărul fragil va putea duce la bun sfîrşit sarcina de a pune la pământ cei şapte plopi însemnaţi, motiv pentru care acesta se arătă dispus să plătească un ajutor la muncă, dar pădurarul îl trimisese pe omul său bun la toate cu caleaşca în localitate cu treburi de unde avea să se întoarcă abia pe înserat când lucrul trebuia terminat.
Nu este o vorbă fară temei că la pădure trebuie să mergi cu gâsca friptă-n traistă dacă vrei să ai spor. Pădurarul şi soţia sa constatară cu surprindere că în afara toporului, sleit de vlagă, cei doi tineri nu purtau nicio altă sarcină în mâini.
De peste gardul de nuiele împletite din fundul curţii cantonului auziră curând izbitura precipitată a toporului în carnea moale a primului copac. Era evident că temerarul nu avea nicio experienţă în munca la pădure şi, după ce fluturară din cap a neîncredere, intrară în casă, dispuşi să-i aştepte în curând la masa lor cu mâncare de cartofi şi pâine caldă care se pregăteau pe plita de tuci din antreu.
I se păru că a trecut o clipită, „Probabil am aţipit, îşi spuse", cînd fu asaltat de huruit de căruţe, de tropotul înfundat al copitelor cailor care le trăgeau şi de îndemnurile stridente ale celor care îi mânau. Era o ceată de elevi care fusese probabil trimisă de directorul şcolii să-i salveze pe cei doi dintr-o aventură ale cărei dimensiuni nu le luaseră în calcul, dar pe care oamenii locului, care îl alertaseră, probabil, pe director, după ce-i văzuseră pe cei doi cu câtă lipsă de pregătire se îndreptau către pădure, le cunoşteau prea bine.
Copiii, înarmaţi la rândul lor cu topoare şi barde, constatară cu surprindere că în luminiş zăceau de-a valma şapte plute ale căror tulpini cu o carnaţie gingaşă fuseseră ciopârţite cu zeci de lovituri a căror prelungă înşiruire de la pământ în sus, uneori şi la înălţime de o jumătate de metru, mărturisea nepriceperea celui care le-a răpus şi risipa de efort pe care o efectuase. Doamna şi soţul său stăteau aşezaţi pe unul dintre trunchiuri şi păreau deopotrivă de obosiţi, deşi numai pe faţa bărbatului apăruseră pete de roşeaţă întrerupte de rotocoale gălbui, iar din hainele de oraş cu care era îmbrăcat ieşeau firave fîşii de aburi ca din rufele întinse la uscat pe culme în toiul iernii.
Fiindcă frumuseţea zilei se închidea într-o lizieră cu un muşuroi de jeratic cu pîlpîiri gălbui aşezate pe buza de pămînt încercuită cu un gard de nuiele împletite la colţul pădurii, copiii aranjară căruţele în linie, îndreptate spre sat şi dintr-o dată, tot rodul muncii bărbatului se făcu nevăzut: copacii fuseseră mai întîi descrenguiţi, apoi trunchiurile fură tăiate în mai multe bucăţi (operaţiune pe care copiii o cunoşteau foarte bine din anterioarele descinderi în pădure unde-şi însoţeau părinţii) şi încărcate în atelaje.
Seara, i-am întâlnit pe cei doi soţi la cârciuma din sat. Eram aşezaţi la masă împreună cu învăţătorul Ionescu, despre care am mai relatat în informările mele, fiul legionarului cu acelaşi nume. Acesta se înfiinţa de fiecare dată în preajma celor doi la birt, fiindcă ştia că Lupu, gestionarul, tatăl Angelicăi, le făcea cinste cu cîte un pahar, tratament de care beneficiau şi ceilalţi comeseni. Discuţiile au fost destul de liniştite, cei doi soţi păreau încă afectaţi de efortul de peste zi şi de altfel s-au şi retras după cam o jumătate de oră, în ciuda insistenţelor învăţătorului care trăgea în mod evident nădejdea că va mai primi un pahar de votcă.
Nimic nu părea să anunţe cele ce aveau să se întîmple după numai cîteva ore, decât că, apropierea dintre cei doi părea mai mare ca niciodată, probabil datorită experienţei prin care trecuseră împreună. Am observat că, bunăoară, în câteva rânduri, atunci când doamna voia să spună ceva, mormăit, dar inteligibil, soţul ei anticipa în mod curios ceea ce avea să spună şi, cu o fracţiune de secundă înainte, formula aceleaşi propoziţii pe care le auzeam din gura ei. în ciuda inamiciţiei evidente şi statornice, pentru că îmi face impresia că are cunoştinţă sau în orice caz intuieşte cu ce mă ocup, am avut o discuţie în zilele următoare pe această temă cu Ionescu şi, deşi el susţine că de fapt bărbatul repeta papagaliceşte vorbele soţiei sale, eu continui să afirm că de fapt el îi citea practic gândurile sau mai degrabă avea aceleaşi gânduri cu ale ei, născute şi formulate în acelaşi timp. Ajunseseră adică la o confundare spirituală. Nu numai vorbele le erau aceleaşi, ci şi gesturile: întindeau mâna în acelaşi timp spre paharele de pe masă şi le aşezau la loc odată, s-au ridicat de pe scaun în acelaşi timp şi, pentru că uşa de tablă a birtului nu permitea accesul decât unei persoane, el i-a acordat întâietate fără să spună o vorbă şi fără să se privească. Totul părea că se coordonează prin dialog extrasenzorial. De altfel, în mod curios, în acea seară, parcă de teama de a nu se contopi, asemeni unor culori lichide într-un vas cu apă, au evitat să se atingă, ei care puteau fi văzuţi aproape tot timpul ţinându-se de mână!
(Dacă anchetatorii doresc să afle adevărul despre acest caz, ar fi bine să ia în consideraţie cele descrise de mine, ca unul care am fost de faţă şi pe care atât spiritul de observaţie, cât şi percepţiile nu îl pot înşela.)
Dar dacă e vorba să mă refer exclusiv la fapte, aceasta este cam tot ce ar fi de relatat. Pentru că, până în după-amiaza zilei de 17, nicio mişcare n-a mai fost sesizată în gospodăria Elenei Vernescu, încă nerevenită la domiciliu. Luminile au rămas stinse în noaptea de 16 spre 17, dar nimeni n-ar fi putut bănui altceva decât că acest fapt se datorează binemeritatei odihne căreia cei doi soţi i-au căzut pradă după întâmplarea de la pădure.
Mi-a reţinut atenţia un singur, fapt care mi-a fost relatat de mama Angelicăi Lupu. Fata cîrciumarului rămăsese toată ziua în casă, tristă, îngândurată, tăcută. Spre prânz, atitudinea sa s-a schimbat radical. Familia era la masă când mama fetei a auzit-o sughiţând înfundat şi a crezut că s-a înecat cu ceva. A observat apoi cum, trecând prin stări contradictorii, având când o stare de beatitudine, când o faţă schimonosită de durere, a luat un aer liniştit, serafic, un zîmbet larg înflorindu-i chipul, după care fu cuprinsă de un râs clocotitor, de om matur şi fericit, o fericire fără un motiv anume, exprimând pur şi simplu bucuria de a trăi şi starea de împlinire. Deşi a devenit mai rezervată, această mască a fericirii nu i-a mai dispărut de pe chip din acea zi.
Ar fi, desigur, mult prea mult pentru mine şi pentru dumneavoastră, cu atât mai mult, să încercăm realizarea unei legături între ceea ce s-a petrecut în acele ore în casa Elenei Vernescu şi starea de spirit a fetei, dar, dacă va fi ca totul să rămână pe vecie un mister, cu toate că şi cine nu cunoaşte abilităţile autorităţilor noastre de a rezolva cele mai încâlcite cazuri poate spera că în cele din urmă lucrurile vor fi lămurite, măcar un firişor de nădejde se poate naşte din alăturarea celor două evenimente, ţinând cont de apropierea care a existat între RM şi Angelica Lupu.
In după-amiaza zilei de 17 octombrie, soţul doamnei a părăsit casa gazdei singur, cu geanta cu care sosise în urmă cu două zile pe umăr şi a mers în staţia de autobuz din apropierea primăriei, la autobuzul de ora cinci.
De atunci, nimeni nu l-a mai văzut prin sat, însă călătorii împreună cu care a aşteptat rata au povestit ulterior, inclusiv şefului de post şi superiorilor săi veniţi de la Brăila, că aproape nu l-au mai recunoscut! Era pur şi simplu, nu schimbat, ci transfigurat: era plin de veselie, volubil şi familiar cu toată lumea, chiar dacă pe unii dintre cei de faţă nu-i întâlnise niciodată. Mai mult decît atât, părinţii care aveau copii în clasa doamnei şi care au călătorit cu acelaşi autobuz, pretind că, mai ales când vorbea, puteai să juri că expresia feţei căpăta trăsăturile tinerei profesoare.
Nici pe aceasta nu a mai văzut-o nimeni după seara zilei de 16 octombrie. Nici nu a reprezentat un caz până când absenţa sa de la şcoală nu i-a alertat pe colegii de cancelarie care s-au adresat gazdei revenită între timp la domiciliu şi au aflat că toate lucrurile doamnei sunt la locul lor, dar dânsa, nicăieri.
Ceea ce a urmat, sunt convins că vă este cunoscut. S-au făcut anchete amănunţite la faţa locului, la Constanţa, la domiciliul părinţilor tinerei profesoare, la Bucureşti, unde soţul acesteia se află arestat de la semnalarea dispariţiei.
Tovarăşe,
Nu pot să apreciez în ce măsură relatarea mea repetată va fi de folos autorităţilor. Pot să admit că pentru organele de cercetare, fară dovezile fizice nu poate fi vorba despre închiderea cazului. Pe de altă parte însă, admiterea chiar şi ca pe o premisă rezervată, fără implicaţii administrative, a unor circumstanţe mai puţin guvernate de materialism, le-ar putea asigura celor direct implicaţi măcar împăcarea sufletească pentru nereuşita rezolvării prin metodele obişnuite ale unui caz aparte.
Nu mă aştept, tovarăşe colonel, ca observaţiile mele, recunoscute ca „neortodoxe" datorită micilor mele încercări literare a căror tentă neconformă principiilor materialismului dialectic m-au adus, de altfel, în atenţia dumneavoastră mai mult şi decât mi-aş fi dorit eu vreodată şi decât ar fi meritat ele însele, să constituie un motiv de profundă reflecţie pentru cineva. Cred că nici nu vor depăşi pragul biroului dumneavoastră, aşa cum mai cred că s-a întâmplat şi cu anterioarele încercări de lămurire a faptelor transmise în forma regulamentară, a informărilor periodice. îmi închipui că vă spuneţi că v-aţi expune ridicolului în faţa colegilor, motiv pentru care încep să cred că solicitările repetate se datorează nu vreunei curiozităţi profesionale, nici măcar vreunei obligaţii, ci doar dorinţei de a mă şti în continuare fidel unui angajament semnat poate prea pripit, într-un moment de slăbiciune.
Cum însă nu doar obişnuinţele, ci şi convingerile mele, cred că este prea târziu spre a mai fi schimbate, vă solicit bunăvoinţa de a pune aici capăt colaborării noastre. De această dată definitiv!
Prof. Sandu Calangiu
