Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Prima poruncă a textului: Nu suprainterpreta! de Marius Chivu


Proiectul universitar american de conferinţe publice Tanner Lectures l-a avut ca protagonist în 1990 pe Umberto Eco. Semioticianul italian a unit cele trei conferinţe ţinute atunci sub titlul Interpretare şi suprainterpretare, urmând ca Richard Rorty şi Jonathan Culler să-i dea fiecare câte o replică pentru ca apoi Eco să revină cu lămuririle de final. Un spectacol intelectual în sine, celebrele conferinţe (în ciuda numeroaselor cacofonii, traduse bine de Ştefania Mincu după o ediţie italiană), devenite imediat referinţe obligatorii pentru ştiinţele limbii dar - veţi vedea! - nu numai, sunt mostre de cea mai inteligentă teorie a textului, de incisivitate a discursului în contraargument speculând orice inconsistenţă, un turnir teoretic cu nuanţe de o fineţe sclipitoare în urma căruia e practic imposibil de numit un învingător. Să descriem conferinţele pe rând!

Eco îşi construieşte teoria suprainterpretării având la baza ideile expuse pe larg în Limitele interpretării publicate în acelaşi an. Cunoaştem deja că între intenţia autorului şi intenţia interpretului opera este un şantier deschis (Opera aperta apăruse într-o primă variantă în 1962), numai că nu orice interpretare a textului, crede Eco, ar putea avea "un rezultat fericit". Recunoaşterea suprainterpretării ca efect al considerării de către interpret ca fiind semnificative chiar şi elementele "cele mai nemijlocit aparente", nu presupune neapărat şi intuiţia celei mai juste interpretări, dar Eco crede în formularea unor criterii de control care să permită măcar delimitarea interpretării de uz. Astfel, impulsurile interpretative trebuie controlate/confirmate de o coerenţă internă a textului (prin identificarea izotopiilor semantice constante) şi să fie reductibile la criteriul de economie (ignorarea insignifianţei). Prin urmare, fără a avea virtualmente limite, textul îşi conţine totuşi propria intenţie (intentio operis), independentă de cele ale autorului şi lectorului, dimensiune care indică prima suprainterpretarea. Eco nu susţine că ar fi nişte criterii forte, ele nu substituie o raţiune, ci doar "o formă de rezonabilitate" împotriva teoriilor reader-oriented. Identificată prin strategia semiotică a convenţiilor narative, intenţia textului produce un Cititor Model capabil să imagineze la rându-i un Autor Model (altul decât cel Empiric) perfect compatibil cu intenţia textului: "Textul este, nu atât un parametru de utilizat cu scopul de a convalida interpretarea, ci un obiect construit de interpretare în cursul efortului circular de a se convalida pe sine pe baza a ceea ce construieşte ca rezultat propriu." Cerc hermeneutic, admite Eco, care consideră că (auto)controlul unei interpretări se poate realiza printr-o repetată confirmare pe module textuale diferite. În fond, "textul rămâne parametrul cu care se măsoară acceptabilitatea interpretărilor lui".

De vreme ce lectura e o tranzacţie complicată între competenţa cititorului şi competenţa (slabă totuşi, subliniază Eco) postulată de însuşi textul pentru a fi citit "în mod economic", e dificil de indicat punctul în care interpretarea şi uzul se suprapun indecibil. Nici măcar răspunsul autorului însuşi (biografia lui reală cu atât mai puţin, spune şi New Criticism-ul) asupra multiplelor interpretări pe care le capătă propriul text în actul receptării nu poate valida o interpretare anume, dar poate arăta discrepanţele dintre intentia auctores şi intentia operis şi o poate contura mai bine pe cea din urmă.

Richard Rorty "atacă" de pe poziţia pragmaticienilor. Preocupaţi de relaţie ca interacţiune în detrimentul substanţei ("nu există proprietăţi intrinseci"), a relaţiei de tip cognitiv bazate pe reprezentare, pentru pragmaticieni semnificanţa este supremă. El însuşi un admirator al metaforei cercului hermeneutic, Rorty remarcă însă că, de vreme ce Eco susţine "construirea" textelor pe însăşi baza interpretării lor, coerenţa internă a textului se pulverizează. Prin urmare, coerenţa textuală nu poate fi decât un atribut al post-interpretării, o funcţie, aşadar, de convenţie a enciclopediei. În această schemă, interpretarea nefiind altceva decât uz selecţionat în timp. Dacă la Eco sensul era de la interpretare spre uz (văzut ca exces, ca punct extrem), în termenii lui Rorty observăm că abia după decantarea sensurilor formulate prin uz se poate articula o interpretare.

Rorty este însă de acord cu critica pe care Eco le-o face deconstructiviştilor şi, în special, lui Derrida, subliniind principiul "lecturilor pre-textuale", o practică filozofică transplantată forţat în critica literară, dar constată că atât structuraliştii (preocupaţi de mecanismele textuale) cât şi post-structuraliştii (căutând prezenţa sau subvertirea ierarhiilor metafizice) nu contribuie prin demersul lor decât cu introducerea unei noi grile/paradigme, fapt care nu dezvăluie nimic despre natura textelor sau a lecturii. De aici, credinţa pragmaticienilor că lectura este exclusiv relaţionare şi interacţiune, că textul nu trebuie tratat doar ca mijloc, ci şi ca scop în sine: "Mi se pare mai simplu să elimin distincţia dintre uz şi interpretare şi să disting mai degrabă între uzurile pe care persoane diferite le fac pentru scopuri diferite." În lipsa unei "metode de lectură" imposibil de formulat ("o etică a lecturii" după Hillis Miller), Rorty conchide că uzul prin limbaj este eliberat de obsesia "ocultă de a descâlci codurile, de a distinge între realitate şi aparenţă, de a face o deosebire neplăcută între ceea ce e just şi ceea ce e util." Simplificând, Rorty cere abandonarea analizei, a cercetării codurilor, a căutării mecanismelor structurale şi pledează pentru voluptatea uzului fără frontiere, pentru plăcere şi nu pentru cunoaştere. Recontextualizare în loc de argumentare, interacţiune şi nu reprezentare. Dar, oare, cum ar putea fi înţelese propriile scopuri în afara interpretării Celuilalt, a limbajului şi a simulacrelor pe care le-a construit?

Sandra Cavicchioli aduce în discuţie, în postfaţa cărţii, critica lui Guido Frongia la adresa lui Rorty care, de pe poziţia sa posfilozofică, antidogmatică, pluralism al limbajelor şi multiculturalism, contingenţa valorilor, nu întrevede riscul limitelor abolirii ierarhiilor şi multiplicării centrelor: "Proliferarea vocabulelor, dată fiind concepţia sa holistică prin care limbajul nu e decât un comportament printre altele, ar putea duce la intraductibilitatea şi incomensurabilitatea aceloraşi." Paradoxul e că multiplicarea paradigmelor interpretative contribuie la dispariţia obiectului comun şi, implicit, a oricăror interferenţe chiar şi conflictuale, iar în lipsa minimului numitor comun identitatea şi autonomia interpretărilor diferenţiate îşi pierd sensul. Căci, în chiar sistemul de gândire al lui Rorty, tocmai absenţa de fundamente a credinţelor ne face etnocentrici şi ne motivează adeziunea la valorile democratice (V-am avertizat că vom ajunge departe cu discuţia!) Iar dacă defazarea dintre limbaj, gândire şi mediu duc la imposibilitatea stabilirii valorilor şi a ierarhiilor, nu e mai puţin adevărat că devin cu atât mai dificile accentuarea diferenţelor înseşi, precum şi alegerea între opţiunile alternative. Ajungem astfel la aceeaşi concluzie: necesitatea unei "forme de rezonabilitate" dincolo de orice raţionament teoretic al cărui demers sfârşeşte, mai devreme sau mai târziu, în plin paradox.

Deşi îşi intitulează conferinţa În apărarea suprainterpretării, Jonathan Culler polemizează mai mult cu discursul lui Rorty. Culler îi reproşează scurt - în ciuda teoriei inconsistenţei naturii textului -, că, fiind preocupat exclusiv de uz, pragmatismul lasă în suspensie chestiunea sfidării de către un text a structurii conceptuale cu care noi încercăm să-l interpretăm. Cu alte cuvinte, hedonismul post-teoretic al lui Rorty, numit paradoxal "pragmatism", e neavenit din moment ce neagă însăşi dimensiunea euristică a ştiinţelor limbii, activitatea "practică" a analizei. Intrigat de finalismul pragmatic conform căruia, din moment ce nu există poziţie exterioară propriei credinţe, devine imposibilă aprecierea valabilităţii unui alt sistem de credinţe, Culler loveşte sub centură: "În acest fel ei şpragmaticienii americani contemporaniţ încearcă să distrugă sistematic structura datorită căreia şi-au atins poziţiile şi care ar permite altora, la rândul lor, să-i sfideze."

"Interpretarea e interesantă numai când e extremă" spune Culler, mai importante fiind întrebările despre raporturile cu alte texte, cu alte practici, despre ceea ce o operă omite, şi sugerează înlocuirea termenului de suprainterpretare cu supraînţelegere (de la Wayne Booth). Abia în acest punct Culler se întâlneşte cu Rorty şi îi dă replica lui Eco aducând în discuţie conceptul deconstructivist al permanentei recontextualizări: "semnificaţia e delimitată de context ş"ţ, dar contextul în el însuşi e ilimitat: se vor putea adăuga noi şi noi posibilităţi contextuale, în aşa fel încât singurul lucru pe care nu-l putem face este să punem limite." Comprenne qui pourra!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara