Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Prima monografie Caragiale de Ion Simuţ


Când îşi susţinea teza de doctorat despre I. L. Caragiale, în 1910, la Leipzig, sub îndrumarea profesorului Gustav Weigand, un devotat al culturii române, Horia Petra-Petrescu (1884-1962) nu avea decât 26 de ani. Nu e neapărat nevoie să-i acordăm circumstanţe atenuante din pricina juventuţii, căci teza e bine gândită ca structură, echilibrată ca interpretare şi de o sobrietate universitară obişnuită în exprimare, dar trebuie să ţinem cont că are o prioritate absolută în tratarea monografică a operei lui I. L. Caragiale, operă aproape încheiată în acel moment, dacă ne amintim că viaţa dramaturgului se va sfârşi subit în 1912 la Berlin. E un fapt de notorietate că Gustav Weigand declanşase la Lipsca un interes major pentru studiile româneşti, mai ales în domeniul lingvisticii şi al etnografiei, iar în România era un familiar al mediului academic. În 1893, crease acolo un Institut pentru limba română, ce publica şi un anuar, unde îşi găseau locul firesc tezele de doctorat şi alte studii din acelaşi domeniu, al culturii române.

În volumele combinate 17-18 ale anuarului lipscan al Seminarului românesc apare în 1911, în germană, teza lui Horia Petra-Petrescu, rămasă până astăzi ca şi necunoscută şi transformată cu timpul într-o simplă fişă de informaţie bibliografică, literă moartă într-o arhivă ce părea depărtată în timp şi spaţiu. Profesorul universitar orădean Ioan Derşidan, prefaţatorul expert al lucrării, a făcut un gest recuperator întru totul lăudabil, sprijinit eficient de colaborarea profesorilor germani Klaus Bochmann, de la Leipzig, care oferă în postfaţă informaţii interesante, documentate la faţa locului, despre anvergura studiilor româneşti iniţiate de Weigand, şi Rudolf Windisch, de la Rostock, asociat al Facultăţii orădene de Litere, îngrijitorul versiunii germane a tezei reeditate. Traducerea în româneşte, fără să pună, din câte îmi închipui, mari dificultăţi, aparţine unui colectiv de tineri de la secţia germană a Universităţii orădene. Rezultatul iniţiativei lui Ioan Derşidan e un volum cu tot aparatul ştiinţific necesar, cu merite indubitabile în elucidarea unui interesant episod de istorie literară cu o vechime de un secol, riscând să fie complet obscurizat de praful indiferenţelor şi al aproximaţiilor succesive.

Braşoveanul, apoi din 1919 sibianul Horia Petra-Petrescu îşi va face de timpuriu o carieră de publicist, urmându-l pe tatăl său, Nicolae Petra-Petrescu (1848-1923), acesta fiind, el mai întâi, bun prieten şi corespondent sporadic al lui Caragiale. Cum tatăl fusese funcţionar la puternica Bancă "Albina" şi apoi director al unei bănci mai mici, Caragiale îi va solicita modeste împrumuturi ocazionale, după cum rezultă din corespondenţa publicată. Fiul va beneficia, fireşte, de poziţia financiară a tatălui, căci deplasările în Germania şi stagiile de studii doctorale presupuneau cheltuieli care nu se aflau la îndemâna oricui. Esenţiale în reuşită au fost calităţile lui intelectuale, recunoscute ca atare de Caragiale într-una din scrisorile adresate lui Nicolae Petra-Petrescu, în 1906 de la Berlin, în termeni superlativi, care îl vor fi încântat pe părinte: "Să vă trăiască Horia, flăcăul dvs., care mi-a făcut o excelentă impresie! Cu multă bucurie am constatat la dânsul o vie inteligenţă, luminată printr-o lectură deja vastă la vârsta lui, apoi dragoste pentru cultura înaltă, onestitate în apucăturile mentale şi o entuziastă ardoare juvenilă pentru cauzele mari". Cuvintele bune ale maestrului continuă în mai multe fraze şi se încheie cu un elogiu de-a dreptul măgulitor: "E un tânăr desăvârşit, care-ţi va purta cu onoare numele şi va fi o podoabă a societăţii noastre româneşti". (a se vedea I. L. Caragiale, Opere IV. Corespondenţă, ediţie îngrijită de Stancu Ilin şi Constantin Hârlav, 2002, p. 410). Horia Petra-Petrescu va adeveri speranţele, devenind o personalitate importantă a Ardealului, animator cultural, publicist foarte activ, susţinător al spiritului naţional românesc, din postura de secretar literar şi apoi bibliotecar al Astrei. Va participa şi la discuţiile din presă despre teatrul lui Caragiale şi-i va deveni autorului un prieten mai tânăr, acceptat cu încredere în anturajul său, la Leipzig sau la Berlin, alături de Panait Cerna şi de Paul Zarifopol (corespondenţa lui Caragiale înregistrează 24 de scrisori către Horia Petra-Petrescu şi 7 către tatăl său). Tânărul doctorand îi va solicita dramaturgului informaţii biografice pentru teză, pe care maestrul i le va furniza cu parcimonie, parcă străin de propriul trecut, datorită, probabil, şi opţiunii dureroase pentru exil.

Precocitatea asumării subiectului - viaţa şi opera lui Caragiale - de către Horia Petra-Petrescu va apărea mai surprinzătoare dacă voi aminti că el îşi începuse cercetările încă din 1906, deci la 22 de ani, ceea ce e o performanţă. Pe deasupra, era o premieră absolută abordarea monografică şi tânărul cercetător nu avea ca model sau ca simplă referinţă de control un precedent pe acelaşi subiect. În introducere, expune ca un motiv principal necesitatea de a-l face cunoscut publicului german pe I. L. Caragiale, ca o complementaritate firească la biografia germană a lui Eminescu redactată de Ioan Scurtu în 1901 şi la profilul filosofului Vasile Conta realizat în 1902 tot într-o teză de doctorat şi tot la Leipzig de către I. Al. Rădulescu-Pogoneanu. Principalul impediment pe care Horia Petra-Petrescu îl resimte ca aproape insurmontabil este limbajul caragialian specific, greu echivalabil în germană sau în oricare altă limbă. Întreaga teză este gândită în funcţie de această misiune de familiarizare a publicului german cu un mare scriitor ce vine pe filiera unei tradiţii specifice, reprezintă prin excelenţă mediul social românesc, impunând o perspectivă etno-psihologică (Wundt din Psihologia popoarelor este primul reper teoretic invocat, deşi nu e urmat cu obstinaţie şi exclusivism).

Autorul monografiei (destinate, din păcate, unui circuit universitar închis) adoptă o structură cuminte şi previzibilă a lucrării, pe compartimentele operei. Biografia şi genealogia lui I. L. Caragiale sunt fugitiv înfăţişate. Urmează o foarte scurtă perspectivă istorică, aproape hilară prin laconism ("urmărind istoria poporului român în ultimii trei sute de ani" etc.) şi prin pretenţia subînţeleasă de a explica apariţia operei lui Caragiale ("scrierile lui Caragiale sunt strâns legate de istoria României", p. 143). Momentele şi schiţele sunt parcurse extrem de expeditiv (le putem considera chiar sacrificate sau nedreptăţite prin minimalizare sau subestimare); analiza lor sumară se face printr-un singur exemplu, Petiţiune... De cea mai mare atenţie beneficiază comediile. Înainte de rezumate şi analize sunt invocate: istoria teatrului românesc, situaţia lui în vremea lui Caragiale, influenţa decisivă a vodevilului - toate aşezate într-o bună schiţă de sociologie literară. În privinţa ierarhiei interne a operei, exegetul ezită, situând "ceva mai sus în comparaţie cu celelalte comedii" când O noapte furtunoasă (p. 167), când O scrisoare pierdută (p. 169), optând în final pentru aceasta din urmă, nu fără a-i reproşa "tehnica de vodevil" (p. 224). Destul de superficial pentru nivelul de astăzi al criticii, Horia Petra-Petrescu analizează comicul de situaţie, comicul de limbaj, satira socială, originalitatea personajelor, tehnica dramatică. Nuvelele Păcat şi O făclie de Paşte, punând în lumină "excepţionala gradare psihologică a sentimentelor" (p. 189), drama Năpasta sunt plasate judicios în contextul naturalismului francez şi rus.

Orizontul comparatist este cea mai frapantă dintre calităţile tezei, dacă luăm în seamă şi tinereţea exegetului şi pionieratul lucrării. Avea dreptate Caragiale să remarce, în scrisoarea pe care am citat-o, "o vie inteligenţă, luminată printr-o lectură deja vastă la vârsta lui". Adunând toate referinţele teoretice, istorice şi mai ales pe cele strict literare, avem imaginea convingătoare a unui critic cu un vast orizont de lecturi, considerabil pentru primul deceniu al secolului XX românesc. Nu aş vrea să le cataloghez aici, pentru că sunt foarte multe. Remarc numai că în estetică şi filosofia artei Horia Petra-Petrescu îi invocă pe Lipps, Taine, Volkelt, Konrad Lange şi trimite la o carte despre romantism, din 1902, a Richardei Huch, cunoscând şi alte studii mai speciale din bibliografia germană şi franceză. Nu m-am mirat că exegetul mizează pe o prezentare descriptivă, cu prea multe rezumate, şi mai puţin pe virtuţile analizei şi ale speculaţiei critice. E bine cunoscut refugiul lucrărilor de pionierat în descriptivism şi istorie literară. Mi s-a părut însă destul de ciudat că tânărul doctorand nu intră mai pe larg, dacă nu în polemică, atunci în dialog cu comentariile lui Maiorescu şi Gherea despre Caragiale. Dovedeşte o foarte precaută angajare problematică în subiecte ca moralitatea în artă, arta cu tendinţă, caracterul naţional al operei, abia schiţate. În schimb, stăruie pe un subiect la modă, scepticismul lui Caragiale, supralicitat după modelul sociologic-gherist al decepţionismului lui Eminescu. E interesant că în concluzii, Horia Petra-Petrescu, ca şi E. Lovinescu ceva mai târziu (fapt remarcat de Ioan Derşidan), îşi exprimă convingerea că opera lui Caragiale se va perima curând. Mai explicit: "Comediile vor păli cu timpul. Aluziile nu mai sunt înţelese corect, pentru că situaţia se schimbă. Dacă ar vorbi Conu Leonida despre Revoluţie după 50 sau 60 de ani, în România nu s-ar mai înţelege ce vrea să spună. O scrisoare pierdută ar trebui prevăzută cu un comentariu, ca, în Paris, la piesele vechi de teatru, ca studiu premergător" (p.224). Ceea ce, din fericire pentru Caragiale, nu s-a adeverit.

Prima monografie despre I. L. Caragiale, datând din 1911, îngropată într-un anuar lipscan şi redescoperită de curând, se dovedeşte mai mult decât o curiozitate de istorie literară: un reper bibliografic obligatoriu pentru specialişti.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara