Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Preumblare pe lângă dosare de Mircea Mihăieş


Emil Hurezeanu realizează de mai multă vreme o excelentă emisiune de televiziune, „România mea”. Bine filmată, plină de ritm şi consistentă cum puţine produse media de la noi sunt, ea poartă amprenta inconfundabilă a celui care ne-a încântat ani de zile prin emisiunile de la „Europa Liberă” sau „Deutsche Welle”: e făcută cu aplomb, cu farmec, cu inteligenţă, cu o şiretenie bonomă în plasa căreia cad, spre deliciul telespectatorilor, toţi invitaţii săi. Schimbând studioul cu strada, Emil Hurezeanu a făcut saltul de la talk-show la walk-show. Aceste exerciţii peripatetice îl reconfirmă ca pe-un fermecător partener de dialog şi un pătrunzător analist politic şi social.

Una dintre cele mai spectaculoase ediţii din ultima vreme l-a avut invitat pe H.-R. Patapievici. Nu în calitate de scriitor, ci de membru în Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). Nici că se putea găsi un loc mai potrivit pentru dialogul lor decât curtea şi, apoi, unul din depozitele Arhivei Securităţii. Înainte de a mă referi la conţinutul emisiunii, o scurtă observaţie asupra ambientului. Un operator ingenios a avut inspiraţia să-i filmeze pe Hurezeanu şi Patapievici în aşa fel încât să dea sugestia nu de participare la o emisiune de televiziune, ci la o operaţie de „filaj” a Securităţii: imaginea lor a fost captată de sus, de jos, din lateral, din spate, ba chiar şi printre treptele de tablă ruginită ale instituţiei.

Odată pătrunşi în arhive, lumina tulbure, insuficientă, spaţiul strâmt dintre rafturi induceau un sentiment de claustrofobie ce se accentua pe măsură ce discuţia atingea chestiuni din ce în ce mai fierbinţi. Sigur, intrarea într-o arhivă, şi încă una militarizată, nu trebuie să arate ca holul unui teatru, iar decoraţia, podelele sau covoarele n-au de ce să rivalizeze cu suratele lor din hotelurile de lux. Şi totuşi, senzaţia de fief al unui ceauşism neatins de trecerea vremii îţi dădea fiori reci pe şira spinării. Mesajul era limpede: aici suntem tot noi, cei vechi, aşa că mai bine luaţi-vă tălpăşiţa!

Dacă prima parte a discuţiei dintre Emil Hurezeanu şi H.-R. Patapievici a fost un regal, lucrurile au virat spre coşmaresc în clipa când în scenă a intrat un al treilea personaj. E vorba de colonelul Florin Pintilie, directorul Arhivelor SRI (şi, prin extensie, ale Securităţii). Dl. Pintilie, aflu dintr-un articol al lui Mihai Pelin, e istoric şi a lucrat la Arhivele Statului, fiind angajat la începutul anilor ’90, la SRI. „N-am avut nici o legătură cu Securitatea”, a afirmat dl. Pintilie în emisiunea lui Hurezeanu şi n-avem argumente să-l combatem. În schimb, ar fi util de aflat cum de un nou venit, un ageamiu, se presupune, în materie de servicii secrete, a fost propulsat în timp record într-o funcţie atât de importantă. Şi, fireşte, cum a fost avansat cam în zece ani la impresionantul grad de colonel. Oare pentru ce fel de servicii?

Se ştie foarte bine că SRI-ul e continuatorul Securităţii măcar în materie de personal. În instituţia creată după evenimentele din martie 1990 de la Târgu-Mureş, au fost primiţi majoritatea covârşitoare a băieţilor fini de la fabrica „Ochiul şi Timpanul”. Dacă-i luăm în considerare şi pe foştii securişti din Armată (aşa-numiţii „ceişti”), cei mai odioşi dintre ofiţerii în uniforme verzi, putem avea o imagine destul de limpede a mentalităţii primilor recruţi ai lui Măgureanu. Că pe parcurs lucrurile se vor fi schimbat într-o oarecare măsură, e posibil, deşi am rezerve uriaşe la acest capitol. Tocmai de aceea, mi se pare neobişnuită, ca să nu zic suspectă, cariera spectaculoasă a unui simplu civil căzut din lună în plasa atât de complicată a serviciilor secrete.

Nu insinuez că dl. Pintilie ar fi fost omul Securităţii. Lucrurile ar fi prea simple. Cred, însă, că prin însuşirile pe care le posedă (bun vorbitor, o minte rece, analitică, multă informaţie, încredere fanatică în conceptele vagi ale societăţii închise, gen „siguranţa naţională”, uşurinţă de a jogla cu legile şi regulamentele şi un fel de „autism” moral ce-l face opac la suferinţa umană) dl. Pintilie putea fi visul oricărui securist. Cu destinul în mâinile acestui floretist trecut prin multe, securiştii şi turnătorii pot dormi liniştiţi. Cerber ideal, dl. Pintilie nu va lăsa să-i scape din mâini nimic din ceea ce-ar periclita serios construcţia de minciuni, orduri şi bestialităţi edificată de Securitate vreme de cincizeci de ani.

Au existat în emisunea despre care vorbesc câteva secvenţe în care până şi redutabilii polemişti Patapievici şi Hurezeanu au părut gata să abandoneze terenul de luptă. Posedând o remarcabilă ştiinţă a minimalizării lucrurilor neconvenabile şi-a delimitării de cele care i-ar putea crea în viitor neplăceri, dl. Pintilie s-a situat pe poziţia iubitorului de abstracţiuni, pentru care pasiunile, suferinţele şi dorinţele umane sunt demne de tot dispreţul. Dl. Pintilie e imbatabil pentru că nu se depărtează nici un milimetru de la legea şi logica auto-suficientă şi paranoică a instituţiei care-l plăteşte.

Nu ştiu dacă viaţa de subterană a oricărui arhivar, cultul comploturilor şi-al clandestinităţii au făcut din acest istoric încă tânăr unealta perfectă a Securităţii. Fie că-şi dă seama, fie că nu, asta este în clipa de faţă dl. Pintilie. N-am nici o dovadă că directorul Arhivelor SRI se implică direct în măsluirea dosarelor fostei Securităţii. Cred chiar că o afirmaţie a lui Mihai Pelin de genul: „Florin Pintilie ar trebui să ştie că tot ce face, zăpăcind în neştire conţinutul unor dosare deja arhivate, frizează Codul Penal” trebuie citită la modul metaforic. Dar că pe traseul Arhivele SRI – CNSAS se „zăpăcesc” dosare, e dincolo de orice dubiu. O dovedesc atâtea exemple relevate de presă.

De pildă, dizidentul Dan Petrescu, urmărit şi interogat ani de zile de Securitate, a primit din partea d-lui Pintilie un răspuns zăpăcitor: „N-aveţi nici un dosar!” Or, o ştim dintr-o declaraţie a aceluiaşi Mihai Pelin, Dan Petrescu avea un dosar de securitate uriaş, având numărul 10.566. La fel de inexplicabil e cum Gheorghe Ursu, cel ucis, formal, de Miliţie, dar cu complicitatea directă a Securităţii, avea un dosar cu lungime variabilă, în funcţie de insistenţa cu care era cerut.

Descinderea lui Emil Hurezeanu şi H.-R. Patapievici în Arhivele Securităţii a furnizat un amănunt care, în aparenţă, constituie punctul forte al SRI în raport cu arhivele aflate în custodia sa. În realitate, el reprezintă descrierea unui sistem dubios, potrivit căruia, în anumite condiţii, manipularea documentelor de arhivă nu e deloc imposibilă. Explicându-ne, gomos, că dosarele nu pot fi măsluite deoarece indivizii care pătrund în arhive trebuie să fie însoţiţi, dl. Pintilie mi-a dovedit că logica sa nu e chiar atât de infailibilă. Însoţiţi de cine? Nu cumva tot de angajaţi ai instituţiei interesate în păstrarea secretului sau deformarea adevărului? De complicitate la crimă a auzit dl. Pintilie? Dar de executarea fără crâncnire a unor ordine venite de sus, oricât ar fi ele de ilegale? Nu spun că aceste lucruri se petrec de când dl. Pintilie apără cu ghearele şi dinţii integritatea dosarelor. Dar ele s-au întâmplat cu siguranţă de multe ori după căderea lui Ceauşescu.

Exemplul ofiţerului care a dispărut cu jurnalele lui Gheorghe Ursu, documentele de arhivă publicate frecvent în reviste ce nu-şi ascund legăturile cu fosta Securitate, darea în vileag a unor dosare în momente convenabile celor aflaţi la putere aruncă în aer întreaga, fioroasa demonstraţie a d-lui Pintilie. Cum să mai fii impresionat de stupefianta lui siguranţă de sine, când afirmă că în clasoarele pe care vedeam cu ochii noştri că scrie „Arhiva operativă” nu se află, de fapt, dosare de „Arhiva operativă”. Dar ce se află? Felicitările de Paşti ale turnătorilor? Astfel de exemple demonstrează, în cel mai bun caz, că dl. Pintilie aspiră la titlul de maestru într-un set de materii descrise de-un jurnalist drept „stupide abureli”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara