S-ar spune că şi romanul de călătorie, şi cel frapant citadin şi-au trăit epoca, punând măcar punct şi virgulă fascinaţiei dintotdeauna a literaturii pentru trasee şi popasuri. E de ajuns, de pildă, să compari Doamna Dalloway, cu acţiunea ei croită pe oraş, cu nedumeririle şi revelaţiile urmând linia străzilor, cu Orele, când Virginia Woolf însăşi a plecat din Londra, iar New York-ul anilor ‘90 nu mai este decât cadrul vag al unor vieţi în care nimic nu mai surprinde. Însă deplasarea de accent nu înseamnă, numaidecât, că literatura se desparte de hartă. Doar că o reinterpretează, în felul cum băieţelul colecţionar din Operele alese ale lui T. Spivet îşi dă seama de vechiul adevăr că harta nu este teritoriul şi că minuţioasa cartografiere a orice nu te ajută să te descurci mai bine în lume: „niciodată n-a existat o hartă perfectă, iar adevărul şi frumosul nau coexistat niciodată pentru prea multă vreme.” Aşadar, în vreme ce ambiţia cartografilor a rămas harta cu cât mai puţine pete albe, cât mai completă şi cât mai precisă, ambiţia literaturii devine harta difuză, a cărei comparare cu realitatea e inutilă şi neavenită. Harta post-modernă, care precede teritoriul şi, până la urmă, îl generează.
Oricum ar fi, relaţia literaturii cu locurile şi cu drumurile e o temă încă la modă. Sub un titlu de aluzie pencilensiană – şi intertextul îşi are tâlcul lui... – Jonathan Conlin face, în Tales of Two Cities: Paris, London and the Birth of the Modern City, un tur de forţă al reperelor oraşului, aşa cum au intrat nu atât în istorie, cât în obişnuinta. Spuneam că aluzia la Dickens nu e lipsită de bogate înţelesuri fiindcă, în bună măsură, literatura oraşului (sprijinită pe un strat destul de greu de delimitat al culturii urbane) se defineşte în funcţie de aceste două vedete ale cetăţii moderne: Londra şi Paris.
Francis Miltoun publica, acum mai bine de un secol, Dickens’s London (1903) şi Dumas’s Paris (1905), două reconstituiri destul de minuţioase ale felului cum doi scriitori mari au perceput două oraşe la fel de celebre. De bună seamă, Dumas a adus istoria Franţei în literatură, făcând din ea istoria lumii. I se poate, totuşi, reproşa lui Miltoun că nu l-a ales pe Balzac, mai potrivit, cred, să-i stea alături lui Dickens, ca pionier al mitologiilor urbane. Un cercetător al lui Dickens şi iubitor definitiv al Londrei, Peter Ackroyd, va scrie, pe final de secol XX, The Plato Papers, descriind un soi de evoluţie paradoxală a oraşului, mult după era noastră, când ruinându-se, în tot ce are postmodern, supraadăugat, îşi redobândeşte propriul trecut, esenţa victoriană, imuabilă, indestructibilă; fiindcă, aş specula, fixată literar.
Ceva mai à la carte scrie Jamie Cox Robertson despre atracţia pentru scriitorii din mai multe generaţii ale unui oraş în A Literary Paris (2010). Îl găsim, la jumătatea secolului romantic, pe Mark Twain jucându-se în, se pare, cel mai bine vândut jurnal de călătorie al tuturor timpurilor, de-a americanii la Paris. Şi inaugurând o altă mitologie, concrescută pe aceea a călătoriilor prin Canalul Mânecii (spre a duce, de pildă, la Londra păpuşi îmbrăcate după moda de la Paris, spre ştiinţă şi imitare): a inocenţilor de peste Ocean care-şi descoperă dependenţa de oraşele bătrânei Europe. Relaţia lui Hemingway cu Parisul, luată în calcul de Robertson, trece prin A Moveable Feast, propriai mărturie publicată postum, în 1964, prin reconstituiri ca aceea a lui Michael Reynolds din Hemingway: The Paris Years (1989), pentru a ajunge, din nou, literatură, în Soţia din Paris, a Paulei McLain.
Aşadar, în ramă de docufiction, tematica oraşelor încă interesează romanul. Parte dintr-un traseu biografic, cel mai adesea, sau pur şi simplu cadru uşor accentuat al întâmplărilor povestite. În orice caz, după moda teritoriilor fictive, din care Yoknapatawpha lui Faulkner sau Macondo al lui Garcia Marquez sunt, precum Londra şi Parisul înainte, doar capetele de afiş, s-ar putea spune, neriscând prea mult, că oraşul îşi reintră în piele, ficţiunea suprapunându-se peste străzi şi case, pe care au trecut, amestecate cu ai personajelor, şi paşii noştri.
Există, laolaltă cu oraşele, şi câteva străzi celebre, care au intrat în canonul romanului. Deşi are un nume care pare fictiv sau, în orice caz, nu foarte răsunător, Marele Gatsby l-a făcut celebru: Northern Boulevard, un limb al contrastelor, traversând cartiere de lux şi bazaruri rău famate. Maestrul şi Margareta, cum îi stă bine unei hărţi oculte, e plin de străzi, din care rămân în memorie Sadovaia şi Malaia Bronnaia, cel puţin.

(din volumul în curs de apariţie la Editura Cartea Românească)