Ca întotdeauna, numele cîștigătorului a fost anunțat la sfîrșit de an. Cea mai mare distincție literară din spațiul hispanofon i-a revenit, pentru 2016, scriitorului spaniol Eduardo Mendoza (Barcelona, 1943), autor de romane (cincisprezece, unele ecranizate), localizate toate în Barcelona, cu excepția ultimului, Riña de gatos (Ceartă de pisici), 2010, a cărui acțíune se petrece în Madrid, la 1936, povestiri, opere de teatru, eseuri.
Numele său se înscrie pe lista premiaților după cel al mexicanului Fernando del Paso (n. 1935, premiul Cervantes 2015), la rîndul său precedat de Juan Goytisolo (n.1931), și el barcelonez. Conform regulamentului, cei doi scriitori au fost cooptați în juriul anului 2016, care a decis prin vot și a emis documentul oficial privind rezultatul concursului, însoțit, ca de obicei, de o succintă apreciere asupra contribuției aduse de opera celui premiat la „îmbogățirea patrimoniului literar în limba spaniolă”. În documentul dat publicității se insista asupra aportului inovator al lui Eduardo Mendoza, care „prin publicarea romanului La verdad sobre el caso Savolta, în 1975, „a deschis o direcție nouă în proza spaniolă” și se evidenția faptul că „de-a lungul strălucitei sale cariere de romancier [...] i-a redat cititorului plăcerea pentru arta povestirii și interesul pentru istoria narată. „Se mai menționau calitățile deosebite „ale limbii sale literare plină de subtilități și ironie”, iar în încheiere, „extraordinara sa proiecție internațională”.
Aceasta din urmă se datorează numeroaselor traduceri din opera scriitorului, în diverse limbi, inclusiv în română. Au apărut și la noi, în ultimele trei decenii, mai multe romane de mai mare sau mai mică întindere, printre care și unele dintre cele de dată mai recentă ilustrînd așa numita linie de divertisment a operei lui Eduardo Mendoza1. Cititorul are astfel posibilitatea de a-și forma o imagine nuanțată asupra particularităților creației și personalității artistice a autorului spaniol. Se familiarizează cu tematica specifică, axată pe problemele societății spaniole, în cadrul spațiotemporal predilect, cel al Barcelonei natale (unde sunt localizate toate romanele sale, cu excepția celui mai recent), din perioade semnificative din istoria orașului și a Spaniei (sfîrșitul secolului XIX și prima jumătate de secol xx, apoi prima decadă a democrației și chiar actualitatea zilelelor noastre); descoperă originalitatea construcției romanești și a personajelor (unele dintre ele variante moderne ale unor tipuri spaniole clasice, precum picaroul, arivistul sau Don Juan) și, mai cu seamă – grație efortului și talentului traducătorilor, care s-au confruntat cu texte greu de echivalat în altă limbă –, se lasă antrenat de poveste și savurează umorul, ironia, parodia, limbajul foarte colorat, viu, uneori baroc. Calitățile deosebite ale scrierilor lui Eduardo Mendoza au un impact infailibil asupra cititorilor, chiar și din altă cultură, inducîndu-le plăcerea lecturii – ceea ce de asemenea a contribuit la proiecția universală a autorului. Cărțile sale se citesc ușor, nu pentru că ar fi facile sau ar face concesii în zona esteticului prin introducerea umorului, ci împlinind un scop asumat. „Virtutea și defectul cărților pe care le scriu – mărturisea autorul într-un interviu recent – constau în faptul că oferă o lectură comodă. [...] Mă străduiesc ca romanele mele să fie comprehensibile, plăcute și amuzante. Uneori s-ar putea crede că această ușurință este echivalentă cu literatura comercială, dar există mari scriitori care sunt ușor de citit, ca Hemingway, Baroja și chiar Pla2.”
O lectură nu doar plăcută și amuzantă, nici prea comodă, ci și (atr)activă, incitantă oferea La verdad sobre el caso Savolta la data apariției, cînd, după perioada franchistă, de stagnare și anchilozare a literaturii spaniole în formele unui realism social depășit, se făcea simțită necesitatea unei reînnoiri care să retrezească interesul marelui public pentru literatură. Prin noutatea construcției și a strategiilor narative, originalitatea formei artistice, a limbajului, a modului narării, care restaurau plăcerea de a povesti și gustul pentru lectură, romanul lui Eduardo Mendoza răspundea acestui imperativ al momentului, într-un context cultural favorabil cum era cel barcelonez. În orașul conților, noua literatură era încurajată de edituri importante, precum Seix Barral, unde fuseseră posibile apariția unui roman experimental ca Tiempo del silencio al spaniolului Luis Martín- Santos, în 19613 și apoi editarea operelor reprezentative ale numitului boom latino-american. Aceeași editură publică și La verdad sobre el caso Savolta, reprezentînd debutul tînărului absolvent al Facultății de Drept aflat la New York, ca traducător la ONU, în emblematicul an 1975, al sfîrșitului dictaturii și începutului perioadei de tranziție spre democrație, cu două luni înainte de moartea lui Franco. Și tot la Seix Barral, editura căreia autorul avea să-i rămînă fidel, aveau să apară următoarele sale romane, de dimensiuni mai mari, La ciudad de los prodigios (1986) sau mai mici ca El año del diluvio (1992), La cripta de los embrujados (1979) și celelalte, pînă la penultimul, El secreto de la modelo extraviada (2015).
Adevărul despre cazul Savolta rămîne cea mai importantă dintre operele lui Eduardo Mendoza. A fost debutul strălucit care i-a adus consacrarea ca scriitor și Premiul Criticii în 1976, iar acum îl recompensează cu Premiul Cervantes. Menționarea titlului ei în considerațiile juriului transcrise mai sus, într-un context în care îndeobște se face referire la întreaga creație a celui premiat, confirmă relevanța operei prima. Considerată de specialiști reper, moment de cotitură în istoria literară, este opera cea mai reprezentativă a scriitorului, în cele două posturi ale sale, postmodernistă și cervantină („scriitorul cel mai cervantin”, îl califică unii critici), iar în ansamblul creației sale constituie, precum Un veac de singurătate pentru Márquez, textul primordial, care prefigurează motive, teme, personaje, procedee artistice recontextualizate în creația ulterioară.
La apariție romanul a avut un succes unanim, de critică și de public. Un distins cronicar al vremii îi elogia calitățile, remarcînd admirativ dublul record înregistrat, prin coincidența aprecierii critice cu gustul public, de loc frecventă și prin efectul produs: pe mulți i-a reconciliat cu ficțiunea. O reconciliere datorată în mare parte construcției romanului și modului de a nara, pe care Eduardo Mendoza le-a desțepenit și deșablonizat, flexibilizîndu-le și creîndu-le făgașe noi.
Localizată în Barcelona anilor 1917-1919, perioadă de mari frămîntări sociale și politice, cu un epilog în 1927, narațiunea debutează în nota romanului polițist, cu asasinarea magnatului Savolta, proprietarul unei mari întreprinderi de armament, bănuite de încălcarea legii neutralității prin export ilegal de arme în țările beligerante, o situație reală în acei ani. Cercetările întreprinse pentru descoperirea criminalului conduc la acumularea informațiilor rezultate din investigațiile poliției și din alte surse, rememorări ale diverselor personaje, în diferite locuri și timpuri, dialoguri, reproduceri de articole de ziar, scrisori oficiale, declarații juridice, formînd un arsenal de mărturii menite a descoperi adevărul, criminalul și mobilul crimei. Acesta este numai unul dintre firele narative, cu care se intersectează altele purtătoare ale unor istorisiri de diversă factură, o poveste de iubire, o alta sentimentală de tip foiletonistic, o alta terifiantă din trecutul personajelor sau cîte un episod picaresc.
În vreme ce critica și teoria literară identificau postmodernismul autorului în viziunea asupra istoriei, în abordarea parodică și în noile tehnici narative, precum mixajul genurilor literare (roman polițist –specie puțin cultivată în literatura spaniolă a momentului–, sentimental, picaresc, gotic, foiletonistic, istoric), cititorul de rînd pătrundea în insolita țesătură narativă, cu multe ițe divers colorate și încurcate și descoperea un desen ieșit din tipare, organizat în secvențe separate de spații grafice, o acțiune neliniară, cu salturi în spațiu și timp, antrenînd personaje din diverse medii sociale. Multiplicarea firelor din țesătura covorului narativ în diverse direcții era antrenantă și îl purta pe cititorul real prin coridoarele ficțiunii –acolo unde ajungea și cititorul fictiv din cunoscuta povestire a lui Julio Cortázar– și îi impunea o lectură activă, pentru a reconstitui înlănțuirea faptelor în ordinea logică, a le înțelege și a le interpreta, după modelul cercetării istorice, axate pe căutarea adevărului. Dar ca și în domeniul istoriei ori în romanul istoric, adevărul se ascundea sub noianul de fapte, date și documente de tot felul. Dezvăluirea făcută de comisar la capătul tuturor cercetărilor nu are nici o relevanță și nu schimbă nimic, fiecare dintre personaje rămîne cu perspectiva și interpretarea personală, determinate de propria individualitate. Asupra adevărului promis în titlu și devenit țintă a căutărilor pe tot parcursul cărții, finalul proiectează lumina crudă a ironiei, care scoate la iveală, în fond, eșecul tentativei de a-l afla, a-l conștientiza sau a-l impune. Cortina cade pe fondul impresiei create de dificultatea accesului la adevăr, relativitatea acestuia și inevitabila subiectivitate a evaluării, iar cititorul, după o lectură participativă, care l-a implicat în reconstituirea istoriei din ficțiune și în faza de investigare a faptelor, are libertatea propriei interpretări și cugetări.
Din perspectiva acestui final se poate aprecia ironia conținută în titlul romanului. Un titlu excelent, grație cenzurii, care neacceptînd propunerea inițială i-a impus autorului să-l schimbe. În varianta definitivă, includerea celor două cuvinte cheie, adevărul și cazul, amplifică ironia și semnificațiile sugerînd conexiunea romanului postmodernist al lui Eduardo Mendoza cu primul roman picaresc al autorului anonim din secolul XVI. În cele două istorii, peripețiile și faptele se conturează în jurul unor încălcări ale codurilor din societățile respectivelor epoci istorice, cel etic (adulterul, tolerat de Lazarillo) sau penal (crima, comisă de Lepprince, afaceristul modern reunind trăsături de picaro, arivist), ambele, adulterul și respectiv crima, fiind ficționalizate în manieră ironică, prin ambiguizare semantică. Somat de autoritatea ecleziastică să elucideze propriul său caz (în sens etimologic, de situație, împrejurare, întîmplare, dar cu o conotație infracțională), Lazarillo își povestea întreaga viață, cu mult umor, lăsînd suficiente repere pentru ca cititorul să deducă adevărul, adică infamanta tolerare a adulterului pentru beneficii materiale. Într-o mult mai complicată și eterogenă tramă, în care umorul lasă loc dramei, cazul (aici, faptă penală) din romanul mendozian presupune crimă și investigații pentru descoperirea criminalului, situații specifice romanului polițist.
În Adevărul despre cazul Savolta apărea și primul personaj picaresc (Nemesio Cabra) în rol de detectiv pe lîngă comisarul Vázquez, prefigurînd figura picaroului ce avea să devină protagonistul narator și totodată detectivul anonim din Misterul criptei vrăjite și o parte din romanele următoare. Creație originală a lui Eduardo Mendoza, prin combinarea unor elemente specifice celor două modalități romanești, picarescă și polițistă, picaroul fără nume devenit detectiv de ocazie, colaborator al comisarului, are condiția joasă a deținutului sau nebunului, privat de libertate, dar inteligent, sagace, agil și descurcăreț, cu simțul umorului și un limbaj de o distonantă prețiozitate barocă, foarte colorat și comic. Personajul devine simpatic, prin amestecul de toleranță și spirit critic față de realitățile și oamenii din jur, adesea agresivi și de absurditățile sau nedreptățile pe care le constată din perspectiva sa marginală, în viața cotidiană și în comportamentele umane din noua societate democratică. Solicitat de comisar pentru a face cercetări în cîte un caz complicat, și răsplătit doar cu preferata sa Coca-Cola, picaroul detectiv reușește să clarifice lucrurile și să rezolve misterele, descoperind adevărul. Un adevăr pentru uz propriu întrucît, odată revelat, în incipienta democrație, continuă să nu intereseze pe nimeni, ba chiar să deranjeze.
________________
1 În ordinea apariției la noi, Adevărul despre cazul Savolta, traducere de Carmen Popescu, 1985; Orașul minunilor, Editura Univers,1997 și Anul potopului, Editura Universal Dalsi, 1997, ambele în traducerea hispanistei Angela Martin); Misterul criptei vrăjite (Humanitas, BIC 2006, traducere de Horia Barna); Labirintul măslinelor, traducere de Horia Barna, Humanitas fiction, 2006; Peripețiile coafezului, traducere de Horia Barna, 2006; Mauricio sau alegerile locale, traducere de Radu Niciporuc, Humanitas, 2008. Nici o veste de la Gurb, traducere de Florentina Hojbotă, Humanitas, 2008.
2 Josep Pla (1897-1981), scriitor și jurnalist, în spaniolă și catalană.
3 Vremea tăcerii, traducere de Sorin Mărculescu, EPLU, 1967.
