Strega, Bancarella, Bagutta,
Campiello sînt
patru, dar nu singurele,
premii care gratulează
eforturile scriitorilor,
sporind interesul publicului
pentru cărţi.
Rîvnitul Premiu Strega i-a fost
acordat de cei 400 de membri ai
juriului (între care şi foştii laureaţi)
lui Nicola Lagioia pentru romanul La
ferocia, Einaudi, 2014. Titlul (poate
mai potrivit de tradus în română
cu adjectivul Feroce) trimite la cruzimea
omniprezentă: în lumea noilor afacerişti,
a politicienilor în conivenţă cu forurile
administrative, academice, medicale,
jurnalistice, dar şi în familie. Puterea
de sugestie a scrierii se datorează
construcţiei narative, unde vocile
cînd se succed, cînd se întretaie,
pentru a revela o nouă faţetă a
personajelor sau faptelor. Se adaugă
fluxul conştiinţei diferiţilor emiţători
prinşi în vîrtejul evenimentelor sau
doar martori ocazionali. Descrierea
unui eveniment trecut, reconstituit
mental de un personaj concomitent
cu redarea segment de segment a
acţiunii cu totul independente la care
ia parte la un moment dat, departe
de a fi derutantă, devoalează cele
mai adînci resorturi psihologice.
Subiectul, urzeala şi personajele
cărţii trezesc comparaţii cu numeroase
altele, de acum clasice. Figura arivistului
- antreprenor în problematicul Sud
al Italiei recente -, adusă în prim plan
de Lagioia, de exemplu, versus acelaşi
tip uman, salahor, însă, ca Mastrodon
Gesualdo al veristului Giovanni
Verga. Ori figura inadaptatului de
azi faţă în faţă cu cel din romanele
lui Svevo, cu protagonistul din
Indiferenţii lui Moravia etc.
Trama volumului La ferocia
sintetizează povestea de succes
fulminant şi de doborîre a unui
speculant imobiliar. Venit la Bari
dintr-un fund de ţară cu cîteva ajutoare
şi mai grobiene decît el, dar hotărît
să parvină, Vittorio va fi preferat,
tocmai pentru aceasta, de absolventa
de liceu curtată de bărbaţi din lumea
bună. Aşadar, o mezalianţă răsturnată
faţă de cele din secolele precedente.
Marile şantiere (de la cele ce compromit
coasta sudică a Adriaticei sau „muşcă”
din parcul Naţional din zonă la cele
din Spania ori Turcia), iniţiate şi luate
în antrepriză de Vittorio prin corupere
sau şantaj, comportau maşinaţiuni
extenuante cu mare risc penal.
Puşi să semneze acte notariale unde
figurau doar tranzitoriu ca proprietari
ai unor imobile abia ridicate, fiii
acestuia puteau bănui doar vag starea
de fapt. Vittorio îl alăturase copiilor
legitimi, de cum se născuse, pe Michele,
fiul unei amante decedate la naştere.
Consumat de efort şi de boală, el
va constata că, în ciuda patrimoniului
acumulat pentru ai lui, familia nu se
închegase. Fiul ajuns oncolog de
renume, un om dezabuzat, va jubila
citind analizele medicale ce prevesteau
sfîrşitul apropiat al propriului tată,
detestat doar pentru că nu i se putea
opune cînd îi cerea să gireze încîlcite
combinaţii financiare. Cinică, în ciuda
vîrstei fragede, se va dovedi şi mezina,
după moartea tragică a surorii ei.
Şi-au manifestat făţiş dezacordul faţă
de familie Clara, fiica mai mare şi
fratele ei vitreg, Michele. La început
prin îngrijorătoarea apropiere dintre
ei (pe cînd ceilalţi îl făceau pe bastard
să se simtă un intrus) şi prin incendierea
casei cînd adolescentului i se impusese
un control psihiatric. Ulterior, ea,
prin autodistrugere cu extravaganţe,
droguri, partide masochiste cu vîrstnicii
din protipendada urbei; el, căruia
inteligenţa şi reflexivitatea îi accentuaseră
alienarea, printr-o tot mai mare
închidere în sine şi prin manifestări
schizoide. Neadaptat, dar nu abulic,
asemenea protagoniştilor svevieni
sau celui din Indiferenţii, el va reacţiona
necruţător, proporţional cu frustrările
acumulate. Faptul este anticipat de
episoadele contrapunctice, aparent
de sine stătătoare, concentrate minuţios
asupra unor vieţuitoare (gîze, reptile,
mamifere) ieşite la atac sau încleştate
în lupta pentru supravieţuire. Este
mai ales cazul intercalărilor referitoare
la pisica lui Michele, dezarmată de
afecţiunea cu care fusese crescută.
Cînd însă, rătăcită într-un oraş
necunoscut, a fost atacată de un
şobolan cu mari şanse să o doboare,
felina a găsit resursele să riposteze.
Deloc întîmplător, într-una din primele
pagini ale romanului, un şobolan
asemănător fixa femeia goală, însîngerată
(Clara), ce păşea noaptea, după o
orgie, în mijlocul şoselei, unde peste
puţin avea să fie lovită mortal de
un camion în trecere. Asemenea
neajutoratei sale pisici, şi retractilul
Michele îi va distruge pe ai săi, ce
continuaseră să-şi salveze afacerile
şi aparenţa de onorabilitate, făcînd
să treacă moartea surorii dragi drept
sinucidere. Capul familiei procedase
în stilul obişnuit: corupînd prin interpuşi
camionagiul ghinionist, rămas invalid
după accident, medicul legist, un
cocainoman detracat şi notabilităţile
dedate desfrîului. Învingîndu-şi
pasivitatea pînă atunci autoindusă,
după ce mersese în răspăr pe firul
vinovăţiilor pentru a afla adevărul,
Michele a recurs la armele celor
culpabili, singurele cu sorţi de izbîndă.
Ameninţîndu-l cu dezvăluirea unui
contract incriminatoriu, sustras
din biroul verosului său tată, el l-a
constrîns pe funcţionarul de la Protecţia
Mediului să efectueze corect controlul,
ce avea să scoată la lumină ilegalităţile.
La falimentul scandalos ce a urmat
face aluzie un scurt Epilog, cînd, după
doi ani de păgubos abandon, vilaoglindă
a ultimei prosperităţi este
luată în primire de noul proprietar,
încrezător în viitorul lui. Va fi
reluat ciclul?
Născut la Bari în 1973, Nicola
Lagioia a debutat cu postmodernul
Trei sisteme pentru a te debarasa de
Tolstoi (Tre sistemi per sbarazzarsi
di Tolstoj, minimum fax, 2001). După
Occidentul pentru începători (Occidente
per principianti, Einaudi, 2004), el a
înregistrat primele recunoaşteri
ale criticii cu Aducînd totul acasă
(Riportando tutto a casa, Einaudi,
2011), încununat cu trei premii diferite:
Viareggio-Repaci, Vittorini şi Volponi.
O construcţie complexă şi-a propus
şi Sara Rattaro, cîştigătoarea premiului
Bancarella, cu romanul Nimic nu-i
pe lume ca tine (Niente è come te,
Garzanti, 2014). Este vorba însă doar
de o alternare regulată a intervenţiilor
la persoana I a celor doi protagonişti,
întrerupte de două categorii de
intercalări. Pe de o parte, în cursive,
de panseuri moralizatoare ale
personajelor, iar, uneori, ale vocii
auctoriale. Pe de alta, de extrase
concise din cronici de ziar (poate
reale) ce semnalează sustragerea de
către unul din părinţi a minorilor
în cazul destrămării cuplului binaţional.
Din România sînt citate două cazuri;
din Egipt, Liban, Danemarca sau din
vreo ţară est-europeană, doar cîte
unul. Abateri ce ţin de jurisdicţia
internaţională se află prin urmare la
originea acestui roman psihologic.
Titlul patetic al romanului este
dat de fraza adresată propriei fiice
(Margherita) de tatăl (Francesco) ţinut
departe de ea timp de un deceniu.
Prezentarea întîmplărilor începe de
la jumătate, cu decesul într-un accident
rutier al mamei Margheritei, după
zece ani de cînd, fără explicaţii, fugise
cu un bărbat din Italia în Danemarca
natală, luîndu-şi fetiţa de patru ani
avută cu Francesco. Din relatările
fiicei şi ale tatălui, cu aparenţa
unor epistole confesive, se încheagă
povestea. Trecînd peste umilinţa şi
durerea suferite ca soţ încă îndrăgostit
de frumoasa daneză, apoi peste
resentimentele faţă de ea, Francesco
se luptă pentru a putea să-şi întîlnească
fata. Recunoaşterea legală a acestui
drept, ca în mai toate cazurile semnalate
de cronicile de ziar inserate, nu a
însemnat şi posibilitatea reală de a
beneficia de el, autorităţile tutelare
daneze şi italiene neacordîndu-i
sprijinul necesar. Cînd, după numeroase
călătorii zadarnice, tatăl ar fi putut
să-şi răpească fiica, aşa cum plănuise
din disperare, nu a făcut-o gîndindu-
se la trauma pe care ea ar fi resim-
ţit-o, smulsă pentru a doua oară
din cuib. Decesul mamei a făcut
posibilă repatrierea fetei, acum
adolescentă. Nu şi o intrare uşoară
pe făgaşul firesc. Daneza nu rezistase
tentaţiei comune în astfel de cazuri
de a-l culpabiliza fără temei pe fostul
soţ, inculcîndu-i Margheritei ideea
că Francesco le repudiase pe amîndouă.
Durerea încercată pentru moartea
tragică a mamei, ostilitatea violentă
a unor colege din noua clasă din Italia,
hipersensibilitatea devenită maladivă,
explică rezistenţa adolescentei în faţa
tentativelor paterne de a comunica
realmente unul cu celălalt. Dar cum
povestea este - ca în basme -, cu
happy-end, „eroii” nu sînt lipsiţi de
ajutoare, de actanţi secundari: o baby
sitter înţeleaptă şi tovarăşa de
viaţă a lui Francesco, o chimistă
deşteaptă, punte salvatoare între tată
şi fiică. Formula finală şi au trăit pînă
la adînci bătrîneţi lipseşte, nu însă
şi cererea în căsătorie a chimistei,
cerere agreată de fată.
Romanul Sarei Rattaro a primit
în 2015 premiul Bancarella (Taraba),
cel ce oferă laureaţilor o ceramică
înfăţişîndu-l pe sfîntul Ioan al lui
Dumnezeu, protector al librarilor, nu
doar al bolnavilor, al corpului medical
ş.a. Instituit în 1953, premiul, inaugurat
atunci de Hemingway, le-a fost acordat
de-a lungul anilor unor prozatori sau
ziarişti cu o notorietate efemeră, dar
şi lui Umberto Eco, Indro Montanelli,
Enzo Biagi, Carlo Cassola, Andrea
Camilleri.
Pentru stufosul roman Pămînturi
rare (Terre rare, Bompiani, 2014),
Sandro Veronesi a fost desemnat
în 2015 laureat al premiului Bagutta,
premiu creat în 1927 de Riccardo
Bachelli şi de alţi zece literaţi ce i-au
dat numele străzii milaneze unde se
întîlneau în trattoria cu specific toscan.
Veronesi a adăugat astfel un nou
„trofeu” celor precedente: Campiello
şi Viareggio-Repaci obţinute pentru
La forza del passato, Bompiani, 2000
(Forţa trecutului, Rao, 2008), urmate
de Strega, Prix Fémina étranger şi
Prix Méditerranée pentru Caos calmo,
Bompiani, 2005 (Haos calm, Rao,
2007).
Disecînd gest de gest, oricît de
banal, detaliind descrierile, aglomerînd
factologicul, Pietro, protagonistulpovestitor
al ultimului roman, ajunge
doar în încheiere să scoată la lumină
o culpă refulată aproape două decenii.
Procedeul - retardatio nominis -
eludează însă veritabila coborîre în
abis; lucrurile sînt mai degrabă
enunţate sub forma unei tîrzii (nu şi
tardive) confesiuni-declaraţii de
dragoste. Rămas văduv, cu o fetiţă
de circa 10 ani, Pietro, un om de
afaceri de succes, foarte stimat (cum
îşi dorea) în Milano, s-a mutat la
Roma unde şi-a redimensionat voit
standardul de viaţă. Dar ca întotdeauna,
tot ceea ce a făcut profesional (ca dealer de maşini recuperate de la
rău-platnicii ce le luaseră în leasing)
şi ca părinte (al propriei fiice, dar şi
al celor doi copilaşi ai iubitei de condiţie
mult inferioară lui) a stat sub semnul
responsabilităţii şi corectitudinii. Va
intra însă în mai multe încurcături
cînd, debusolat, va afla că asociatul
lui implicase societatea într-o reţea
mafiotă cu români ce vindeau maşini
furate. Momentul a coincis cu fuga
fetei lui (acum de 18 ani) la mătuşa
din Milano, de teamă că va trebui să
stea sub acelaşi acoperiş cu iubita
tatălui. Cum Pietro nu fusese la curent
cu afacerile necurate ale asociatului
său şi, spre norocul lui, aflase,
după multe tribulaţii, că procurorii
nu îl incriminau, povestea părea
încheiată. Dar pentru ca şi aici
deznodămîntul să fie fericit şi toată
lumea împăcată, Pietro decide să
revină definitiv în Milano şi îşi face
mea culpa în faţa femeii iubite cu
adevărat. Pe aceasta o părăsise cu
mulţi ani în urmă, pentru a se căsători
cu sora ei, mama singurei sale copile.
Semnalele presărate în text ar trebui
să pregătească cititorul pentru lovitura
de teatru; mai ales, propoziţia cu
tonalitate gnomică din partea iniţială
a cărţii, despre greşala bărbatului
care are acelaşi tip de relaţii cu două
surori.
Dincolo de intriga cu ramificaţii
secundare, dar cu personaje bine
surprinse (părinţii, fratele, cumnata
protagonistului, oameni din lumea
interlopă etc.), reies multe lucruri
interesante despre societatea prezentă:
a întreprinzătorilor destoinici, cinstiţi,
alături de a speculanţilor mafioţi
internaţionali, a victimelor băncilor,
a falimentelor, a celor ce-şi caută
scăparea de rigorile legii pe alte
continente, a amantelor politicienilor,
dar, vai, şi a părerii negative, comune
multor italieni, în ceea ce-i priveşte
pe imigranţii români. Se adaugă şi
alte aspecte intrate în cotidian:
incomunicabilitatea în cadrul familiei
nucleare, căsătorii peste hotare între
lesbiene, mame cu copii avînd taţi
diferiţi, drogaţi recuperaţi ori recidivişti,
diferenţe pregnante (nu doar de
exprimare) datorate extracţiei sociale.
În plus, aflăm cîte ceva şi despre
tendinţele în materie de scriitură:
translatarea unor elemente ce ţin de
discipline exacte pentru a le plia
metaforic. Dacă Paolo Giordano
preluase din matematică numerele
prime (La solitudine dei numeri primi,
Mondadori, 2008), Veronesi a preluat
din chimie grupul elementelor denumite
pămînturi rare. La fel, inserarea de
cugetări, maxime, proverbe. În cazul
dat, toate cele 15 capitole au în chip
de motto cîte un citat din autori diferiţi
(Confucius, papa Francisc, David
Foster Wallace...). Unele citate preanunţă
conţinutul paginilor succesive; altele
anticipează „morala”, învăţătura ce
se poate trage din ele. Registrele lor
stilistice, cînd neutre, cînd grave sau
ironice, se alterneză. Ori, pentru a
lua un alt exemplu, recurgerea cu
parcimonie, pentru a accentua
individualizarea personajelor, după
caz, la graiuri sau la jargon.
Juriul celei de a 53-a ediţii a
Premiului Campiello, care a pornit
de la opţiunile a 300 de Cititori
Anonimi, a decretat drept cîştigător
romanul Ultimul sosit (L’ultimo arrivato,
Palermo, Sellerio, 2014) al lui Marco
Balzano, deţinător în trecut al mai
multor premii: Gozzano (pentru
versurile de debut, Amănunte în
contrasens/Particolari in controsenso,
LietoColle, 2007), Giuseppe Dessì şi
Corrado Alvaro, plus menţiunea
specială a juriului Brancati-Zafferana
Opera prima (pentru romanul Fiul
fiului/Il figlio del figlio, Avagliano,
2010), Flaiano (pentru romanul Gata
pentru orice plecare/Pronti a tutte le
partenze, Sellerio, 2013). Centrul
Naţional de Studii Leopardiene îl
premiase, în schimb, în 2008, pentru
un eseu despre marele recanatez şi
Lumea Nouă.
Ultimul sosit aparţine literaturii
italiene care în anii recentei crize
economice a revenit la mult tratata
temă a imigraţiei interne din postbelic
ce a favorizat boom-ul italian. Deloc
surprinzător, şi după încheierea celei
de a doua revoluţii industriale (a
prestaţiilor repetitive la banda de
asamblare), oraşul modern trezeşte
aceeaşi reacţie negativă. Asta, chiar
dacă, la mijlocul secolului 20, detestatul
loc de muncă, accesibil multora (deşi
nu tuturor, cum rezultă din proza
mai veche, a lui Ottiero Ottieri, Paolo
Volponi, Luciano Bianciardi ş.a.),
le-a asigurat beneficiarilor un trai
decent şi un incontestabil salt sociocultural.
Acestui trecut, cu lumini şi
umbre, Marco Balzano îi contrapune
şomajul masiv actual cauzat de scăderea
drastică a necesarului de forţă de
muncă.
Noutatea în cadrul temei imigraţiei
interne de după 1945, dinspre zonele
sudice paupere spre nord-vestul
peninsulei, rezidă în atenţia acordată
miilor de minori trimişi în oraşele
prospere de familiile lor, cu nădejdea
că îşi vor croi singuri o viaţă mai
bună. (Foarte rar, s-a întîmplat şi
în România, în timpul secetei din
1946-47, însă cu speranţa că familii
milostive nu vor lăsa copiii pe drumuri.)
Din Nota postpusă romanului de
autorul milanez, născut în 1978,
aflăm că proza lui ficţională porneşte
de la interviurile luate personal
pensionarilor trecuţi prin această
epopee la vîrste fragede.
Protagonistul-narator, Ninetto,
zis Pieleşioase, luase calea pribegiei
la 9 ani, împins de tatăl semiabrutizat,
dar conştient că singura licărire de
mai bine pentru unicul său fiu era
să-şi încerce norocul în Nord. În satul
sicilian natal copilul avusese parte
de foame şi de suferinţă: după un
atac de apoplexie, mama lui zăcea
afazică într-un sanatoriu mizer. La
peste 50 de ani, în închisoarea din
Milano, el începe să-şi rememoreze
întîmplările vieţii. De la tonul, poate
prea şarjat ingenuu iniţial, relatarea
lui trece la unul tot mai firesc. Din
primele aduceri aminte se desprinde
figura învăţătorului, ce-i insuflase
dragostea pentru poeziile „domnului
Pascoli”, chiar şi ideea că ar putea
compune versuri. El revede cu
ochii minţii satul cu oameni flămînzi,
tovarăşii de joacă, adulţii din preajmă,
trenul ce-l dusese la Milano, bloculcă
min dezolant din localitatea-satelit,
ocupat de sicilieni şi calabrezi, unde
îşi găsise un prim adăpost, prăvăliile
în căutare de trepăduşi care să
muncească la negru, fabrica unde
fusese angajat la 15 ani. Statutul
de lucrător îi permisese, asemenea
celor ca el, să-şi întemeieze din
adolescenţă o familie, să completeze
cele trei clase primare cu altele făcute
la seral. Întreprinderea, sindicatul
(căci de partidele politice se ţinuse
departe), oraşul din anii dinamismului
industrial îi revin cu pregnanţă în
minte cînd descoperă, după mulţi ani
de închisoare, amploarea transformărilor
survenite: anchilozarea economică,
obligativitatea cv-ului (multiplicabil
prin fotocopiere – pentru cei ce speră
într-un prea puţin probabil debuşeu),
prezenţa micilor comercianţi indieni
şi chinezi, singurii la care mai putea
găsi un job pe termen scurt etc.
Suspendarea timpului acoperind
perioada detenţiei (despre care nu
aflăm aproape nimic) este expedientul
literar folosit pentru a focaliza discrepanţa
dintre înainte şi după, recte, dintre
perioada boom-ului şi cea actuală.
În plus, lunga paranteză corespunzînd
încarcerării menţine vie pînă la ultimele
pagini curiozitatea cititorului privind
motivul pentru care protagonistul
autodiegetic, un om, în fond, realizat,
ajunsese după gratii. Deşi nu lipsesc
cîteva indicii obiectuale sau
comportamentale, precum nelipsitul
briceag sau excesiva gelozie cînd era
vorba de soţie şi de fiica adorată.
Pasajele referitoare la frămîntările
ce-l măcinau pe Ninetto, a cărui
singură, ultimă dorinţă era să fie
acceptat din nou de toţi ai lui, pentru
a se bucura de prezenţa micuţei
nepoate, îşi găsesc justificarea cînd
misterul este dezlegat: crezînd că
fata lui era agresată, cînd, de fapt,
era sărutată de un tînăr, el îl înjunghiase
grav pe acesta, viitorul lui ginere.
Ultimul roman al lui Marco Balzano,
de factură tradiţională, nu a trecut
neobservat, nu doar pentru că a
aruncat lumină asupra unei pagini
de istorie azi aproape necunoscută,
ci şi pentru că puţinele personaje
create şi dificila lor interrelaţionare
sînt convingătoare.
Trei dintre cele patru romane maisus
amintite frapează prin finalul
optimist-triumfător, ceea ce surprinde
în contextul beletristicii italiene
moderne. Necunoscîndu-le însă pe
celelalte, cu sau fără mari recunoaşteri,
ar fi însă hazardat să se tragă vreo
concluzie în această privinţă.
