Simona
Vasilache,
Dicţion
narul
mărrun
nţişurrilorr,
Bucureşti,
Baroque Books
and Arts, 2015,
215 pag.
Simona Vasilache are
stofă de eseistă, şi asta
s-a văzut de la primele
ei cărţi, una despre
onoare în literatură
(Cinstite obraze, moftangii
şi domni, publicată
de Editura Cartea Românească)
şi cealaltă, despre detaliile
care dau savoarea lumii lui
Caragiale – Caragiale. Diavolul
din detalii (Editura Casa de
Pariuri Literare, 2015).
E fascinant, în aceasta din urmă,
cum autoarea găseşte noi conexiuni
şi noi nuanţe în lucruri ştiute şi
răsştiute, în bucăţile despre trenuri,
despre şefi, despre copii ori despre
mese şi mâncăruri în opera marelui
Ion Luca, şi cum le formulează
scurt, percutant, imposibil de
contrazis: „Personajele lui Caragiale
trăiesc în vizită” ori : „Lui Caragiale
nu-i plac copiii. Mateinii maliţioşi
ar putea adăuga că nici ai lui,
nici ai altora”. Trebuie să ai ochi
pentru aşa ceva şi un talent pentru
aforism pentru a putea concentra
în acest fel o întreagă lume literară,
atât de viu populată precum cea
caragialiană.
Dicţionarul mărunţişurilor preia
metoda cărţii anterioare şi face
un excurs prin întreaga literatură
română, cu frecvente trimiteri la
mari cărţi ale literaturii universale.
Fiind un dicţionar, avem, fireşte,
a face cu articole de dicţionar, dispuse
alfabetic. Unele „mărunţişuri”, care
fac viaţa personajelor mai grea sau
mai uşoară, după caz, sunt previzibile:
Afacere, Animal, Bere sau Boală,
Drum sau Vreme. Altele sunt însă
surprinzătoare: din Bomboană
sau Monogramă, din Zdreanţă sau...
Tors (al unui motan) n-ai crede că
poţi scoate un subiect de eseu literar.
Şi totuşi, articolele respective sunt
nu doar savuroase, ci şi pline de
substanţă.
Dincolo de erudiţia etalată fără
ostentaţie, calitatea principală a
bucăţilor din Dicţionarul mărunţişurilor
e tonul lejer, baletul elegant printre
personaje şi cărţi, printre întâmplări
şi chiţibuşuri literare. Firescul acesta
al zicerii e însă ceva foarte greu de
atins, e tonul la care ajung eseiştii
hârşiţi, la final de carieră, or la o
autoare de treizeci şi ceva de ani,
felul în care creează mici bijuterii noi
din literatura pe care-a citit-o e o
surpriză şi deopotrivă o reală încântare.
În felul acesta, nu doar citeşti cartea
cu poftă de gurmand, dar îţi şi stârneşte
cheful de a reciti cutare sau cutare
bucată, în special prozele scurte
ale lui Caragiale, pe care eseista le
ştie la virgulă şi la care recurge adesea,
căci nu suntem noi, aşa cum adesea
spunem, ţara lui Caragiale?
Sunt, cele mai multe dintre aceste
articole de dicţionar sui-generis,
adevărate schiţe pentru cercetări
literare ample şi, cum să zic, serioase,
recte, cu morgă academică. Când
scrie, de pildă, despre Floare şi porneşte
de la Epopeea lui Ghilgameş, trecând
prin Shakespeare, prin Goethe, Novalis,
Leconte de Lisle şi Verlaine, pentru
a ajunge din nou la Dimov şi Cărtărescu,
ai într-adevăr senzaţia că despre
floare în literatură se poate scrie
un tratat şi că, în orice caz, Simona
Vasilache l-ar putea duce la bun
sfârşit.
Tot aşa sunt fragmenele despre
Nervi, despre Noapte, despre Tors –
adică despre pisici – ori despre Nebunie.
Vast program – îşi începe Simona
Vasilache articolul despre nebunie
cu vorbele lui de Gaulle. „Deopotrivă
bună şi rea, forţând progresul şi
grăbind decăderea, nebunia e ursita
lumii”, apreciază mai departe, pentru
a continua cu un rapid excurs prin
Erasmus din Rotterdam, Foucault,
Don Quijote, Hamlet şi... nenea
Anghelache. Un student leneş – nu
că încurajez aşa ceva... – ar putea
găsi în cartea Simonei Vasilache
aproape tot atâtea teme de cercetare
câte articole are „dicţionarul”, cu
planul de lucru gata întocmit.
Avantajul soluţiei adoptate de
autoare, aceea a „pastilei”, e multiplu:
cartea e o lectură lejeră – dacă eşti
un pic antrenat, o poţi cu uşurinţă
citi în tren, într-o călătorie scurtă,
de, să zicem, două ore. Simţi apoi,
în spatele textului, nevoia aproape
disperată a academicului prin definiţie,
aşa cum Simona Vasilache este, de
a scăpa de scorţoşenia discursului
universitar impus şi de a face consideraţii
„uşoare”, cu toată greutatea ghilimelelor
în acest punct, despre lucrurile şi
temele „grele”. Miza îmi pare a fi însă
una mare şi serioasă: a-l apropia
pe omul grăbit contemporan de marea
literatură. După mine, sunt şanse
foarte mari ca miza să fie atinsă.
