Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Prea târziu pentru Europa Centrală ? de Mircea Mihăieş


De-o vreme încoace, aproape nimeni nu mai vorbeşte despre Europa Centrală. O dată cu deschiderea porţilor spre Europa Occidentală, acest concept pare să fi intrat într-o oarecare desuetudine. Cumva spre uşurarea naţionaliştilor comunişti români şi-a urmaşilor acestora. Puţină lume îşi mai aminteşte, probabil, de şiroaiele de venin scurse, la sfârşitul anilor '80, din pana unui Achim Mihu şi-a altor corifei de aceeaşi teapă la adresa ideii de "Europă Centrală". în numele luptei contra unui aşa-zis revizionism maghiar, se dădea frâu liber resentimentelor naţionaliste şi frustrărilor unei clase politice troglodide.

Că au existat şi există revizionişti maghiari, nu e nici un secret. Dar parcă revizionişti români, sau bulgari, sau cehi, sau ciprioţi nu existăî! Orice naţiune conţine un procent de oameni incapabili să-şi trăiască prezentul pentru că nu reuşesc sub nici un chip să-şi încheie socotelile cu trecutul. Blocaţi în suferinţe ancestrale, ei sunt o rană vie ce urlă de durere la orice rememorare a nedreptăţilor trecutului - chiar dacă istoria le-a reparat demult. E genul de oameni ce-şi plâng cu lacrimi gigantice strămoşii căzuţi la Mirăslău, la Trăznea sau la Ip, dar n-au nici o tresărire când îşi trimit copiii în orfelinate sau când îşi văd fiicele că se prostituează pe marginea şoselelor.

Bântuiţi de timpii lungi ai istoriei, ei posedă o uluitor de scurtă memorie a trecutului imediat. Drept urmare, sunt carnea de tun preferată a demagogilor, populiştilor şi naţionaliştilor de toate nuanţele (care la noi, sunt, de fapt, una: amestecul sinistru de roşu comunist şi verde legionar). I-am putut vedea "la lucru" chiar zilele trecute, cu ocazia deschiderii "Parcului reconcilierii româno-maghiare" de la Arad. Pe câţiva dintre ei îi cunosc încă din copilărie, veşnici abonaţi ai bodegilor cu spirtoase de pe malul Mureşului. Alţii, vag intelectuali de "Congresul al IX-lea" şi de ororile revistei "Săptămâna", au căpătat o oarecare notorietate cu ajutorul televiziunilor, fie ele duhnind a naţionalism greţos păunescian, fie dominate de şmecheria cu suflu scurt a lui Tucă.

Să revin, însă, la Europa Centrală. Din motive de... Imperiul Austro-Ungar, ea nu putea scăpa în România de o anumită conotaţie conspiraţională: oricine e interesat de această zonă are nostalgii imperiale! Mai rău: zeloţii ideii central-europene sunt, musai, nişte trădători de neam! Am auzit aceste argumente în forme variate: de la cele cvasi-contondente ale unor ofiţeri SRI, la aulica voce a unui domn căţărat în fruntea unui înalt for cultural-ştiinţific. Culmea ironiei e că astăzi Departamentul de Stat american plasează România (cu Valahia şi cu Moldova cu tot, nu doar cu Transilvania) tocmai într-o zonă definită, fără nici un fel de problemă, "Europa Centrală". Ce-or mai avea de spus Achim şi-ai săi acum, când, iată, suntem central-europeni fără să fi înstrăinat nici o fărână din pământul sfânt al patrieiî

Din acest punct de vedere, acţiunea de aproape zece ani a unui grup de intelectuali din Timişoara, membri ai Fundaţiei "A Treia Europă", poartă în mod clar amprenta pionieratului şi chiar a unui vizionarsim (dacă n-ar fi un cuvânt prea mare) puse în slujba realelor interese ale României. Dar în locul unui sprijin oficial, am fost sistematic atacaţi, huliţi şi denunţaţi ca potenţiali exponenţi ai unor interese străine. Ministerul Educaţiei întru tembelism al pesedeilor n-a găsit de cuviinţă să acorde statutul de "centru de excelenţă" acestei instituţii, în ciuda excelenţei incontestabile a membrilor săi şi a cercetărilor acestora. în schimb, iată, "centre de excelenţă", ba chiar "instituţii de interes public", devin asociaţia vânătorilor şi masoneria! Ca să vezi ce fel de politică se face în societatea deschisă românească a mileniului III: prin cătarea puştii şi cu gluga pe cap!

Cum la noi aprehensiunile, suspiciunile şi spaimele obscure trec mult înaintea interesului legitim, pierdem ani şi decenii, îngroziţi că vom deveni iarăşi victime ale istoriei. Unde am fi fost astăzi dacă, la începutul anilor '90, am fi fost suficient de abili să ne alăturăm Cehiei, Poloniei şi Ungariei în ceea ce a fost un excepţional vehicul de integrare europeană, experimentul Vişegradî Pe atunci, însă, Iliescu era prea ocupat să cheme minerii să ne cotonogeacă, iar Năstase nu îndrăznea să iasă o iotă din vorba şefului. Politicienii din ţările fost-comuniste menţionate erau suficient de inteligenţi ca să-şi dea seama că nu vor ajunge peste noapte acolo unde, iată, sunt începând cu 1 mai 2004, aşa că au folosit admirabil ideea de Europă Centrală.

în acel moment, Europa Centrală semnifica ruperea cu trecutul comunist, şi nicidecum nostalgia după Mitteleuropa prăfuită a lui Franz-Jozef şi-a lui Svejk. Dar limba cleioasă a fiilor lui Ceauşescu nu se putea opri brusc din meliţat. Precari la capitolul pregătirii ştiinţifice, cretinizaţi de atacurile furibunde ale ideologicului, timoraţi de permanentele situaţii umilitoare în care erau puşi, istoricii români s-au dovedit incapabili să furnizeze politicienilor argumentele care să plaseze România acolo unde îi este locul, şi nu acolo unde vor să ne menţină cozile de topor ale bolşevişmului.

M-am gândit la toate aceste lucruri în Elveţia, ca participant, la sfârşitul lunii aprilie, la conferinţa "Unde se află Europa Centrală", organizată de Institutul Federal de Tehnologie din Zurich şi de Pro Helvetia. A fost o întâlnire ştiinţifică, între istorici, jurnalişti, universitari şi activişti civici, dar nu am putut să nu remarc realul interes al organizatorilor pentru componenta politică a conceptului. Elveţia nu face parte din U. E., şi nici nu sunt semne că ea va dori să adere prea curând la Europa unită. Cu toate acestea, în sânul societăţii sviţere se ridică tot mai multe întrebări privind viitorul ţării. îşi va putea ea păstra în perpetuitate statutul de spaţiu neutru? în ce direcţie ar fi bine să se îndrepte ţara cantoanelor? Spre o formulă a permanentei indiferenţe la prefacerile europene? Spre care dintre polii unificării?

Cred că, în clipa de faţă, elveţienii sunt foarte interesaţi de adoptarea unui model care a funcţionat în inima Europei de pe la 1848 până la al doilea război mondial, şi apoi, într-o formulă restrânsă şi foarte, foarte laxă (Polonia, Cehia, Ungaria) câţiva ani în deceniul al zecelea al veacului trecut. Din motive uşor de ghicit (taxe sub nivelul european, o prosperitate impresionantă asigurată de sistemul bancar unic, renumele de ţară liniştită, neimplicată în conflcitele internaţionale etc.), Elveţia ar dori să-şi păstreze statutul actual. Si-l va păstra, probabil. Dar asta nu înseamnă că ea nu poate cocheta şi cu variante de organizare care să-i asigure în cât mai mare măsură privilegiile de astăzi.

Cum participanţii la conferinţă proveneau din ţări aflate în curs de integrare în U.E., elveţienii au fost foarte interesaţi să afle care sunt problemele ridicate de procesele de adaptare la noul model politic şi dificultăţile practice ale îschimbării de macazî. Cu alte cuvinte, pentru minţile de precizia cronometrului ale urmaşilor lui Wilhem Tell e limpede că Europa Centrală nu este un scop în sine. Ea este drumul cel mai sigur spre prosperitate. Văzând cum, geo-politic, Europa Centrală pare să se mişte tot mai spre est (la 1900, ea includea o parte a Prusiei şi fragmente din Imperiul Astro-Ungar, la 1990 devenea un apanaj al ţărilor de la Vişegrad, iar în 2000 ocupă bună parte din ceea ce, tradiţional, s-a numit Europa Răsăriteană şi Balcanii), m-am întrebat unde-o să-şi oprească marşul expansiv. Si tot eu mi-am răspuns: Fireşte, în China!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara