Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Povestiri pe 16 mm de Marius Chivu


Cosmin Manolache este, alături de Ioana Baetica şi de Adrian Schiop, unul dintre debuturile Colecţiei "Ego-Proză" ale Poliromului. Tânăr muzeograf, coautor al volumelor Sărbători româneşti, Frânturi de versuri ţărăneşti, Arca lui Noe. De la neolitic la Coca-Cola (Ars Docendi, 2002) şi Anii '80 şi bucureştenii (Paideia, 2004), toate apărute sub egida Muzeului }ăranului Român, prozatorul mai urmează şi cursurile Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii al Universităţii din Bucureşti. Toate aceste date biografic-profesionale nu sunt chiar inutile. Vom vedea şi de ce.

Ce faţă cumplită am este un volum de proză scurtă, de fapt, cu câteva (puţine) excepţii, de proză foarte scurtă. Subiectele prozelor lui Cosmin Manolache sunt - ca şi la colegii lui de generaţie: Sorin Stoica, Dan Lungu, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, pentru a lua doar numele consacrate - din sfera generoasă a banalului: scene de viaţă, momente de cotidian, situaţii stradale, fragmente de conversaţie, detalii de provincie. În general, acesta este trend-ul prozei tinere actuale. Numai că simţul de antropolog al autorului nu decupează/înregistrează imagini întâmplătoare. Toate nimicurile care fac subiectul prozelor chiar şi de numai două pagini ale lui Cosmin Manolache au devenit text doar datorită unui cât de umil sâmbure de neobişnuit, de semnificativ, prin urmare. Momentele şi schiţele tânărului prozator originar din Mizil nu sunt gratuite şi, dincolo de anodin, au un ce al lor, chiar dacă deseori acesta nu e surprins la prima vedere şi e dificil de formulat. Detaliul, doar aparent, lipsit de semnificaţie este principiul textual declanşator. Unui câine comunitar recent dispărut, vânzătorii ambulanţi din zonă îi fac pomană distribuind gratuit ziarul ProSport şi oferind trecătorilor cafea şi cireşe; câţiva tineri vor să numească o asociaţie Sacru şi Profan, apoi Fiinţă şi Timp, în vreme ce echipa de fotbal se numeşte Mizil Bulls; o bătrânică face o pasiune pentru canapeaua chiriaşului; o întâlnire spiritual bizară şi cam stânjenitoare dintre un consacrat regizor de teatru (e de ghicit aici Andrei Şerban) şi publicul său; nişte bătrânici se închină când metroul circulă pe sub o biserică, doi tineri muzicieni entuziaşti visează la o trupă, dar le lipseşte... violoncelul ş.a.m.d.

Prozele realist-minimaliste ale lui Cosmin Manolache, concise, scrise economicos, fără volute stilistice, sunt, aşadar, secvenţe curioase, uneori un fel de dilematic Cu ochii-n 3,14 epicizat, deşi cu un umor reţinut, chiar uşor grav câteodată. Numai că, deşi se înţelege perfect motivaţia şi principiul acestui demers scriptural, nu cred că adevărata valoare a autorului o dau acest tip de proze, oricât (auto)biografic ar presupune ele. Când Cosmin Manolache ridică miza ficţională şi înregistrările unor astfel de momente tind să se dilate în corpul unor povestiri, abia atunci cititorul poate simţi pe deplin satisfacţia ficţiunii. Fără a fi prost scrise sau neinteresante, aceste texte foarte scurte, ca nişte schiţe, promisiuni de povestiri pot crea cititorului frustrări. Savoarea unui puzzle este efortul de reconstrucţie răsplătit în final cu imaginea întregului. Deocamdată, nu-ţi poţi face o imagine de ansamblu prea clară şi de durată a ceea ce vrea să-ţi transmită prozatorul. Paul Cernat vorbeşte în prefaţă de un posibil "roman-puzzle" şi de o "monografie compozită" a Mizilului, dar, oare, nu orice mulţime de fragmente, chiar şi eterogene şi discursive, tinde să sugereze un ansamblu în baza unor minime elemente, să le zicem, coagulante!?

De aceea, cele mai bune texte ale lui Cosmin Manolache sunt cele mai dezvoltate, abia ele de-a dreptul nişte povestiri satisfăcătoare. În 5 ani şi 7 luni, ordine interioară este suprins, la fel de lapidar, dar cu o bătaie mai lungă, mediul unui liceu militar. Textul este remarcabil prin felul nepatetic şi neconvenţional în care este relatată, de pildă, ordinea interioară a instituţiei Ministerului Apărării: "Regulamentele sunt roşii. Santinela e inviolabilă. Subunităţile sunt întreite în batalioane, companii, plutoane, grupe. Gradaţii sunt ai dracului. Ofiţerii sunt nepăsători. Rastelul este plin de puşti. Fuga are 270 de paşi pe minut. Puşca are ţeavă ghintuită, serie şi număr. Tinerii militari au nostalgii, gânduri sinucigaşe şi colete. Comandanţii au de furcă. Bufetul are marfă ieftină şi infectă. Serviciul de gardă are trei schimburi şi mulţi păduchi. Spălătorul are cinci chiuvete funcţionale din doişpe. Sala de mese are bucătărese care aşteaptă dragoste şi de la noile promoţii. Noaptea are trei plantoane. În general, armata are o gramatică uşoară, dar, ca să o înveţi, trebuie întâi să taci. Să priveşti şi, mai ales, să asculţi totul. ş...ţ Timpul este continuu şi trebuie să-ţi fie teamă cât de puţin. Înainte de culcare măcar. Pentru că armata este cu totul şi cu totul altceva." (p. 22)

O povestire excelentă este şi Mentă şi diluant, unde doi tineri, vopsind înaltul acoperiş al unei case, urmăresc de acolo de sus tot circul stârnit de oamenii care-l scot din casa alăturată pe vecinul mort de câteva zile. Alte povestiri foarte bune sunt Salutul şi Santinele muzicale. În prima este relatat din mai multe perspective (deşi complicat artificial) construcţia unei statui sovietice uriaşe (Zoia), un megaproiect al fostului bloc comunist, care ar urma să ridiculizeze Marele Zid Chinezesc. În Santinele muzicale avem, într-o parodie utopică platoniciană, încercarea unui primar de a conduce oraşul cu ajutorul unor semafoare muzicale şi a unei melodii declanşatoare de armonii sonore absolute, precum şi predispoziţia unui orb, profet obscur, de a vedea viaţa ca pe o Republică a Armoniei Muzicale. Gua este şi cea mai întinsă povestire din volum, nu neapărat şi cea mai reuşită. Întâlnim şi aici un joc ritualic incert în tentativa mistico-parodică a unor tineri de a experimenta ridicol o modificare corporală, mai exact, o frizură genitală. Sunt ironizate aici acel gen de ritualuri iniţiatice însoţite de tot felul de meditaţii tip new-age.

Extrapolând puţin câteva remarci de mai sus, este interesant, deşi trist, să constaţi chiar şi la o privire îndelungată cât de puţini povestitori are literatura noastră. Şi mă refer la acel tip de povestitori, gen Creangă, Sadoveanu, Velea, scriitori gata oricând să spună o poveste, o întâmplare, povestitori de meserie, nu romancieri, scriitori cu mai mult de un singur volum de povestiri (de obicei, de debut) şi acelea textualiste sau cam experimentale. Dacă ne uităm la colecţiile de proză cu autori străini care fac vânzările adevărate pe piaţa noastră de carte, vom vedea că majoritatea acelor scriitori sunt, înainte de toate, nişte foarte buni povestitori. Indiferent că e vorba de Yourcenar, Kawabata, Cortázar sau de Coelho. Nu putem decât spera că aceşti tineri prozatori care vin acum puternic îşi vor tempera avântul experimentalist (vizibil bine doar la unii) şi vor descoperi savoarea şi adevărata provocare a povestitului pur şi simplu. Căci, slavă Domnului!, realitatea înconjurătoare furnizează subiecte extraordinare pe bandă rulantă, iar televizorul, orice ar spune teoreticienii "societăţii spectacolului", nu ştie să povestească chiar atât de bine.

În fine, următoarea carte a lui Cosmin Manolache va fi un interesant volum colectiv de proză scurtă (alături de Sorin Stoica, Călin Torsan şi Ciprian Voicilă), intitulat Povestiri mici şi mijlocii şi care va apărea în toamnă la Editura Curtea Veche. Până atunci, să consemnăm aceste proze de debut care promit, pentru viitorul cel mai apropiat, un Cosmin Manolache la fel de subtil, dar mai îndrăzneţ. n

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara