Giuseppe Tomasi di Lampedusa,
Sirena şi alte povestiri. Traducere de
Gabriela Lungu. Humanitas Fiction,
Raftul Denisei, 2016
După retraducerea Ghepardului
, Giuseppe
Tomasi di Lampedusa
e din nou prezent pe
Raftul Denisei cu un
volum de simbolice
povestiri şi amintiri,
captivând printr-un amestec
de realitate, fantezie şi
înviorătoare ironie. Si aceste
povestiri făcuseră parte, cu alte
titluri, din volumul inclus în
BPT acum câteva decenii, dar,
într-adevăr, în addenda romanului
ele îşi pierdeau spetaculozitatea.
Acum apar în toată delicateţea
lor de inimitabile bijuterii
mediteraneene.
Publicate după moartea autorului,
amintirile aureolează existenţa unui
aristocrat solitar care îşi găsise, la
bătrâneţe, rostul vieţii: acela de a
scrie. Convins că orice operă îşi are
cheia în viaţa scriitorului, cosmopolitul
sicilian n-a rămas autorul unei singure
opere, cum adesea se crede. În afară
de Ghepardul şi de I racconti, 1961,
au mai apărut postum Le lezioni su
Stendhal, 1977, Invito alle lettere
francesi del Cinquecento, 1970, iar
în 2010 i-a fost publicată o culegere
de Scrisori din Londra şi Europa.
Sirena, care îi va reaminti, probabil,
cititorului român diverşi romantici
şi „decadenţi”, de la Eminescu, la
Mateiu Caragiale sau Vasile Voiculescu,
a fost încheiată în 1957 (ultimul an
din viaţa lui Lampedusa) şi, în ciuda
anvergurii mitologice, e tot un omagiu
adus amintirii. Bătrânul şi ilustrul
elenist, senatorul Rosario La Ciura,
care îşi petrece existenţa singuratică
într-o cafenea („un soi de Hades”),
printre umbre şi norişori de fum,
degustând cartilajele aricilor de mare
despicaţi ca nişte organe feminine,
ajunge să-i povestească unui tânăr
unica sa poveste de dragoste. (Tânărul
e un jurnalist sicilian, descendent al
familiei Salina, ceea ce face legătura
cu Ghepardul).
Amintirile cosmicerotice
despre iubirea unei sirene
sunt evident legate, cu o fermecătoare
imaginaţie livrescă, de cunoştinţe
filologice. Pe când studiosul declama
în greaca veche („avea o înţelegere
vie, aproape carnală, a Antichităţii
clasice”), în legănările bărcii unde se
refugiase de arşiţă, versurile lui Homer
făcuseră să iasă din valuri o Nemuritoare.
„Vorbea greceşte şi-mi era destul de
greu s-o înţeleg. – Te auzeam vorbind
singur într-o limbă asemănătoare cu
a mea; îmi placi, ia-mă. Sunt Lighea,
sunt fiica lui Calliope. Să nu crezi
în poveştile inventate despre noi, nu
omorâm pe nimeni, iubim doar”.
Conversaţia în greaca veche („de o
forţă imediată, pe care am regăsit-o
doar la câţiva mari poeţi”) nu i-a oprit
pe cei doi de la fapte mai puţin filologice
şi, în ciuda asigurărilor, n-au lipsit
nici chemările în adâncuri. „Tu eşti
frumos şi tânăr, ar trebui să mă urmezi
acum în mare şi ai scăpa de suferinţe,
Amintirile din copilărie – reamintind
tehnicile stendhaliene prin metodă
şi desenarea „planurilor” – reînvie
locurile unde Lampedusa şi-a trăit
cei mai frumoşi ani. Casa din Palermo,
distrusă ulterior de bombardamentele
americane din 1943, dar şi vila unde
îşi petrecuse vacanţele, moştenire
din partea mamei (Filigeri di Cutò,
la Santa Margherita Belice), sunt
descrise amănunţit, ca o poveste
cu substrat mitic, legând istoria de
firul emoţiei. Personaje magistral
creionate, precum Eugenia, fosta
împărăteasă a francezilor, „o doamnă
bătrână, mult aplecată de spate şi cu
un nas coroiat, înfăşurată în văluri
de văduvă pe care vântul le agita”,
care făcea vizite la şapte dimineaţa,
supunându-şi astfel gazdele „cu
indiferenţă imperială […], la un
adevărat supliciu”; sau descrieri de
spaţii interioare (cu portrete ale
strămoşilor, hărţi, tapiserii de mătase,
obloane filtrând „senzaţia forţei
luminoase de afară”, biblioteca din
care nu lipseau Voltaire, Don Quijote,
La Fontaine) şi exterioare (drumul
spre villa Santa Margherita, „minunatul
şi teribil de tristul peisaj al Siciliei
de vest”, acelaşi din vremea lui
Garibaldi; munţii ca nişte fiare încolăcite;
tortura amiezii, cu drumeţii şi escorta
de carabinieri prânzind într-o greu
găsită pată de umbră; parcul vilei…):
toate aceste evocări ies pe rând la
iveală ca dintr-un codru de basm. Se
detaşează pregnant câte un detaliu,
precum patul-carte aflat într-una
din cele 300 de camere de la Santa
Margherita („imensul lit-bateau
Empire, a cărui saltea era acoperită
cu un soi de învelitoare de marochin,
care se pare că se folosea pentru
paturile regale în locul cuverturii;
marochin verde înţesat de imprimeuri
aurite cu cei trei crini ai Bourbonilor
şi care părea o carte uriaşă”). În
stil arab – căci arabii au stăpânit
câteva secole Sicilia, marcând limba
şi cultura locului – la mesele cu
notabilităţile urbei participau numai
bărbaţi, iar mâncărurile evocă aromele
abbaside („un băiat care traversa
piaţa în galop, sub soarele orbitor,
cu un castron uriaş plin cu macaroane
di zito alla siciliana, cu carne tocată,
vinete şi busuioc; cu adevărat o
mâncare pentru zei rustici şi primitivi”).
Senzaţiile – şi nu doar cele plăcutedomină
ţeserea: „Ca în orice eden
care se respectă, exista câte un şarpe
acuns în umbră, sub forma unor
copăcei de ricin – de altfel, minunaţi
cu frunzele lor alungite, verzi,
tivite cu roşu”, mirosul dezgustând
iremediabil: „Când, strivind [ciorchinele
de ricin], am întins mâna unsă să
mi-o miroasă mult iubitului Tom care
mă urma, văd şi acum în faţa ochilor
felul gentil şi plin de reproşuri cu
care şi-a ridicat botul, cum fac toţi
câinii educaţi când vor să-şi arate
dezgustul, fără însă să-şi jignească
stăpânii”. Scena poate fi regăsită
în Ghepardul, unde câinele Bendico
îşi întoarce dezgustat nasul dinspre
trandafirul trecut, întins de Principe
(roză care, în obscenitatea răsînfloririi
sale, mirosea precum „coapsa unei
dansatoare de la Operă”). Dar toate
aceste senzaţii sunt echilibrate de
mici semnale ironice („Se îndreptă
spre casă pe o stradă foarte veche,
pe care, cu cinsprezece ani în urmă,
bombardamentele o terminaseră de
finisat”): echilibru care, precum în
Bucuria şi legea, devine adeseori
chiar cheia povestirii,
A spune că Lampedusa câştigă
în timp (steaua ce-a murit mai
străluceşte…) nu e o metaforă răsuflată.
De ce nu şi-a pierdut forţa, de ce
are asemenea şansă a duratei? Una
din cercetătoarele operei sale, Olga
Ragusa, a găsit răspunsul: fiindcă
inspiră. Trăieşte peste vremuri
doar ceea ce ne inspiră.
