poate că în contextul lumii de astăzi, în orice caz în anumite spaţii geografice şi culturale, gestul Norei din piesa Casa cu păpuşi, scrisă de Ibsen în 1879, ar fi diluat complet faţă de momentul apariţiei, faţă de mentalităţi, de cutume, de ordinea societăţii sfîrşitului de secol XIX, de ce are voie sau nu o femeie să facă, să gîndească, să hotărască. Punerile în scenă puternice şi valoroase menţin actualitatea piesei prin tratamentul regizoral, prin accentul care se pune nu atît pe feminism, cred, cît pur şi simplu pe libertatea fiinţei de a decide ferm asupra propriului destin. Pe forţa de a-şi asuma o situaţie şi consecinţele ei. „Nora“ este o piesă modernă şi astăzi tocmai pentru că rămîne deschisă atingerilor regizorale care să aducă în prim plan decizia unei femei de a se despărţi, de a-şi părăsi soţul şi copiii, fără să-i pese de gura clevetitoare a lumii, ca să-şi asume o eroare, un gest făcut în numele iubirii, călcînd o lege scrisă şi o lege morală, greşeală care naşte o sumă de alţi paşi în afara normelor, care înmulţeşte şirul vinovăţiilor, care intoxică aerul relaţiilor, care deviază şi aşa fragilul, convenţionalul cuplu bărbat-femeie. De cîte ori am citit sau am văzut Nora, am simţit un mic cutremur care reaşază anumite valori la locul lor. Valorile umane simple, cele normale. Ierarhiile interioare au în spate, din cînd în cînd, „re-descoperiri“ ale normalităţii. Se poate să ajungem mai greu la aceste valori elementare, uneori, pentru că sînt învăluite, sufocate, şi de noi, şi de cei din jur, de „ce se face“ sau „ce nu se face“, de prejudecăţi mici sau mari, de amînări, de capcane care riscă să transforme viaţa într-un prizonierat. Asumat sau nu, modest sau luxos, tot captivitate este. Indiferent dacă eşti o ciocîrlie care nu cîntă niciodată fals, cum îi repetă Torvald, Norei, soţia lui fermecătoare, chiar dacă ai privilegii fel de fel sau chiar dacă nu ai nimic din toate acestea. Poate doar o educaţie conservatoare. Poate doar „răsfăţ“ de păpuşă, şi nu iubire. De la tată, la soţ. Asumarea alegerilor... ce poveste complicată!... Povestea Norei.

Mărturisesc că am fost marcată de spectacolul/spectacolele lui Thomas Ostermeier cu Nora şi WunschKonzert, ceea ce el considera a fi continuarea la Nora. Ce se întîmplă cu această femeie după ce pleacă din casa Helmer. După ce îşi părăseşte soţul şi pe cei trei copii. Pentru că Avocatul Krogstad divulgă printr-o scrisoare un fals în acte făcut de ea. Doar pretextul declanşării bombei conjugale. „Am vrut să-mi salvez soţul de la moarte“, spune Nora. Am vrut să salvez totul, poate... îi auzi gîndul. În 2007 l-am invitat pe Ostermeier cu aceste spectacole remarcabile de la Schaubuhne Berlin, unde regizorul era şi director, şi este şi astăzi, la ediţia de atunci a Festivalului Naţional de Teatru. A venit, a fost generos, am stat la taifas, punea multe întrebări despre România, despre teatrul nostru, şi nu chiar cele obişnuite celui sosit pentru prima dată aici. Nu prea cunoscut în spaţiul nostru teatral. Venea direct de la Avignon, de la ediţia unde a fost invitat ca director artistic. Deci, a făcut programul din 2007 al Festivalului. Acolo, în aceeaşi seară, se jucau amîndouă spectacolele. Mai întîi, Nora şi, schimbînd spaţiul, WunschKonzert. Cu aceeaşi actriţă ca protagonistă, în chei şi maniere complet opuse. Ideea lui Ostermeier a fost că Nora nu se sinucide după ce iese pe uşa familiei, ci fuge şi trăieşte, o vreme, singură, într-o cameră. Într-o austeritate perfectă, mută, ea însăşi cu sine, cu gîndurile ei, cu gesturile ei mici, mărunte, cele mai banale. Anne Tismer, o actriţă uriaşă, acvariul cu crabi, casa supraetajată care se învîrteşte şi îţi suceşte minţile şi sufletul, tensiunea teribilă, ritmul, jocul fiecărui actor, iubire, trădare, şantaj, compromis, totul, dar absolut totul pe muchie de cuţit, pe viaţă şi pe moarte, ca o furtună născută brusc, din apele cele mai calme. O Nora provocatoare, senzuală, cu zvîcniri erotice între personaje, între femeia şi bărbaţii din jur, un spectacol ieşit din orice fel de normă, cu o sexualitate puternică, cu o miză teribilă, explicită, cea a evadării din casa-cuşcă cu păpuşa drăguţă, decorativă, care face bine unui bărbat puternic, în plină ascensiune. De plidă. A evadării din şablonul vieţii, familiei, a căsniciei. Ordinea devine haos. Pentru ca din haos să fie permisă naşterea rînduielii cu sinele. Este imposibil pentru mine să uit vreun detaliu din ce se întîmpla pe scenă, din ce a gîndit Ostermeier, din cum a lucrat cu actorii lui, impecabili, mari, devoraţi de rolurile lor. O lecţie mare, mare de teatru viu, cu impact aproape epidermic, mental, un limbaj construit pentru „azi“ şi „acum“, un teatru al timpului meu, al meu cel/cea de azi, un teatru dur, tranşant, visceral, neiertător, fără nici un fel de menajamente faţă de actor, faţă de spectator. Un teatru care te costă, care te zdruncină, care te conduce, ca în transă, spre o reaşezare interioară. Din toate punctele de vedere. Actor şi spectator, deopotrivă. Un teatru mare, total, un teatru al performanţei absolute. Mă gîndesc des la această experienţă.

sînt ataşată real de Unteatru, încă de la începuturi, cînd mergeam pe chei, într-un fel de sufragerie generoasă, la subsolul unui bloc, şi mă întîlneam cu actori pe care îi descopeream altfel pentru că se căutau, încercau, nu doar cu Andreea şi Andrei Grosu, gazdele şi tineri regizori. Astăzi, Unteatru este o instituţie teatrală, şi nu doar, serioasă, cu autoritate, cu program, un spaţiu deschis proiectelor diferite, un teatru independent care produce şi care găzduieşte, care se mişcă suplu, care este un reper. Un loc intrat în mintea oricărui om de teatru, dar şi în aceea a spectatorului. Există, evident, şi un public fidel, cunoscător al „atmosferei“ de aici. Am văzut Nora într-o duminică după-amiază geroasă, la ora 16, şi erau 80 de spectatori în sală. Aproape plin. E ceva, nu? După mulţi ani de la spectacolul de absolvenţă master-regie Nefericiţii, la UNATC, în 2011, sub îndrumarea regizorului Victor Ioan Frunză, nu am mai ştiut mare lucru despre Zsuszanna Kovacs. A făcut atunci un spectacol puternic, aş spune al unei generaţii, cu Silviu Debu, Sabina Iaşchevici, Sînziana Tarţa în distribuţie, cred, una dintre cele mai importante producţii de master de regie, de lucru cu foarte tinerii, şi foarte talentaţii, actori. Mulţi dintre ei, din anul acela, au creat un nucleu la Unteatru. Foarte solid. Sînt tineri, profesionişti, joacă la Ploieşti, Bucureşti, Brăila, pe scene importante de stat sau de teatru independent, lucrează cu colegi puţin mai mari şi îi găsesc într-o emulaţie care le stă bine. Cu Nora, revine în atenţia mea regizoarea Zsuzsanna Kovacs, secondată acum de scenograful Vladimir Turturică. Cu o distribuţie aş spune ideală. Cred că s-a folosit traducerea semnată de Radu Polizu Micşuneşti şi Florin Murgescu, poate uşor adaptată, nu ştiu, nu este precizat nicăieri pentru ce s-a optat. Se merge pe varianta reducerii personajelor, utilă şi eficientă în multe dintre montările pe care le-am văzut, dar şi aici. Nu copii, nu servitoare, bonă. Spaţiu mic, kammerspiele, sîntem în sufrageria familiei Helmer, în proximitatea dramei care se naşte lîngă noi. De aceea, în principiu, tensiunea ar trebui să fie mai puternică, mai densă, ritmul mai accelerat, structura montării să-şi amplifice miza şi misterul. Tirul replicilor să devină şi el scurt, mult mai dramatic, în principiu, măcar. Ceva, însă, nu funcţionează aşa, în aceşti parametri, cap-coadă. Un ceva care dacă ar fi existat, ar fi condus spre o montare rotundă, tare, de impact, deloc convenţională. Nu-mi dau seama unde este fractura. Distanţa între ceea ce ar fi de intuit citind distribuţia, să spunem, şi finalitatea construcţiei regizorale. Se joacă parcă înfrînat, cu o frînă de mînă trasă în destule locuri importante, cu un anumit aer superficial, kitschos, pe care nu l-am descoperit de la început, care este imprimat cumva şi din costume, mai ales cele ale lui Torvald şi ale Norei, din cel al Doamnei Linde, acuzat bătrînicios, nicicum, în fapt. Să îi ai împreună în Nora pe Richard Bovnovczki – poate unul dintre cei mai cu cotă actori şi cu interpretări excepţionale – pe Ionuţ Vişan sau Liviu Pintileasa este o miză în sine pentru acest text! Dar nu o avem pe Nora!... Deşi am urmărito foarte atentă pe Florina Gleznea în cam tot ce joacă şi de multe ori am mers pe mîna ei – aici, nu. Nu merg deloc cu Nora ei exterioară, care joacă de la început nu ca personaj „inocent“, ci ca actorul care ştie ce urmează, care nu este surprinsă de nimic din elementele tăvălugului ce se abate asupra ei, a familiei ei, de anunţul morţii pe care doctorul Rank îl face, de iubirea pe care i-o mărturiseşte, o Nora prea puţin pătimaşă şi provocatoare – numerele cu lustra sînt ieftine şi la prima mînă şi mă mir ca ea nu a simţit asta şi nu a mai căutat, împreună cu regizoarea, altceva. Este ceva fals şi superficial în interpretarea ei, dar şi în aceea a Corinei Moise (Doamna Linde), ceva care nu le atinge în joc, în relaţii, în situaţii. Şi Liviu Pintileasa, Torvald, pare îngrădit în abordare, mai ales în prima parte, mult prea conformist, pe care, iarăşi, nu-l atinge decît parţial dezvăluirea finală, care i-ar putea pune în pericol funcţia, reputaţia, nu şi iubirea, care… nu prea există. Liviu Pintileasa este un actor care face rol după rol consistent, riguros, este un actor cu imaginaţie, inteligent, cu plastică scenică, atent la detaliile propriului personaj, dar şi la partener, este un co-echipier generos, corect. Poate că regizoarea şi-a condus viziunea prea conformist, prea în trena textului ca ritm, într-o convenţie mai degrabă paşnică, lentă, care respectă doar tensiunea izbucnirilor dinspre final, fireşti, altfel, din scriitură. Mi s-a părut că doar Richard Bovnovczki, Doctorul Rank, şi Ionuţ Vişan – Avocatul Krogstad – îşi poartă personajele altfel, mai asumat, modern, suplu, cu nuanţe, cu detalii care le personalizează, care susţin natural dramatismul din text. Cu o singură sincopă. Nu este complet acoperită în joc transformarea lui Krogstad din bărbatul rău şi periculos, în cel brusc bun şi iertător pentru că îi reapare în viaţă iubita din tinereţe, Doamna Linde.

Poate prea cuminte, prea puţin radicală în concept, în formula unui „azi“ acut această Nora. Un paradox, totuşi, avînd în vedere că în distribuţie sînt cîteva nume de actori importanţi – Richard Bovnovczki, Ionuţ Vişan şi Liviu Pintileasa – care nu prea se mişcă atît de convenţional prin spaţiul nostru teatral.