Cei din generaţia vârstnică au apucat în copilărie să înveţe de pe o carte de istorie intitulată Povestea neamului meu. Apoi cuvântul neam a fost înlocuit după reforma şcolii din 1948 cu acela de popor. În anii din urmă, neamul pare a-şi reintra în drepturi. Din păcate, doar ca un simplu termen din vocabular. Despre semnificaţiile cuvântului, nici un naţionalist de astăzi nu-şi spune părerea. Foarte probabil, fiindcă nu are nici una. În cel mai cunoscut hebdomadar de stânga din Franţa, în primul număr din noiembrie, citim următoarele: „Întoarcerea romanului naţional este anunţată. Dreapta politică aflată în campanie electorală face din ea soclul de marmoră pe care va fi instalată ideea de identitate naţională pretins dispreţuită. Iată-i din nou pe Vercingetorix, Charles Martel, Jeanne d’Arc şi Chauvin! Dar cine oare poate să-şi închipuie în mod serios că, băgându-i pe gât copiilor patriei pe «strămoşii noştri gali», îi vom face mai deştepţi şi-i vom pregăti mai bine să devină cetăţenii unei lumi globale?” Dar noi, pentru ce ne pregătim copiii, fără să le astupăm urechile cu ceară, ca Ulise, marinarilor lui, la răsunetul cântecelor sirenelor naţionaliste?