merită studiat modul cum creează
Eminescu, din numai câteva
cuvinte, o atmosferă de poveste.
O face firesc, ca şi cum ar deschide o uşă şi ar păşi
împreună cu noi în altă lume. Tonul său, simplusacerdotal,
inspiră încredere.
„În vremi de mult trecute, când stelele din
ceriuri/ Erau copile albe cu părul blond şi des/
Şi coborînd pe rază ţara lor de misteruri/ În marea
cea albastră se cufundau ades;/ Când basmele
iubite erau înc-adevăruri,/ Când gândul era pază
de vis şi de eres,/ Era pe lumea asta o mândră-
mpărăţie/ Ce-avea popoare mândre, mândre cetăţi
o mie.”
Cu această strofă de opt versuri începe
poemul Povestea magului călător în stele (intitulat
astfel de G. Călinescu, care l-a descoperit
printre manuscrisele eminesciene şi l-a publicat
în revista „Viaţa Românească“ nr. 9-12 din septembriedecembrie
1932). Poemul datează din 1872, ca şi
Memento mori. Autorul, încă student la Viena,
l-a transcris pe curat (aşa cum n-a făcut cu Memento
mori), probabil din intenţia de a-l publica. Din
motive necunoscute, textul a rămas inedit până
la descoperirea lui de G. Călinescu.
Magul nu este chiar mag, ci un filosof solitar,
care trăieşte departe de lume, în munţi, ca un
sihastru. El încearcă să înţeleagă universul pe cont
propriu, prin observare şi reflecţie. Nu are neapărat
răspunsuri, ca dascălul din Scrisoarea I („Universul
fără margini e în degetul lui mic”), ci mai ales
întrebări. Totuşi, a ajuns în timp şi la unele adevăruri
şi puteri oculte, care îi dau o aureolă de mag.
Eminescu nu-l aduce de la început în primplan.
Creează întâi un moment de aşteptare, ca
un dramaturg care are grijă să se vorbească în
primul act despre un personaj programat să apară
în scenă abia în actul al doilea. Protagonistul
strofelor de început ale poemului este altcineva:
un împărat bătrân, iubit de supuşii lui, care
vrea să-l pregătească pe fiul lui ca succesor la tron.
Nu îi transmite el însuşi învăţătura necesară
ocârmuirii, ci îi porunceşte să pornească la drum
şi să-l caute pe înţeleptul din munţi, care i-ar putea
fi cu adevărat mentor.
Portretul făcut împăratului divulgă, încă
o dată, nostalgia lui Eminescu pentru vremurile
patriarhale – cunoscute mai mult din legende
decât din scrieri istorice – cu conducători providenţiali,
demni de admiraţie. În imaginaţia lui, suveranul,
foarte vârstnic, aflat de multă vreme la domnie,
deopotrivă autoritar şi înţelept, aduce inevitabil
cu Ştefan cel Mare, pentru care avea un cult:
„Domnea în ea atuncea un împărat prea
mare,/ Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea/
Şi mâna lui sbârcită, uscată însă tare,/ A ţărilor
lungi frâuri puternic le ţinea./ Şi ţările-nflorite
şi-ntunecata mare,/ La glasul lui puternic gigantic
se mişca./ Dar nu se miră lumea de braţu-i ce
supune,/ Ci de a lui adâncă şi dreaptă-nţelepciune.”
În mod semnificativ, în fastuoasa sală a
tronului, el este înconjurat nu de marchizi, duci
sau conţi, ci de... boieri:
„În sala cu muri netezi de-o marmoră de
ceară,/ Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur
blond,/ Cu arcuri ce-şi ridică boltirea temerară,/
Cu stele, ca flori roşii pe-albastrul ei plafond,/ Cu
arbori ce din iarnă fac blândă primăvară/ Şi-ntind
umbre cu miros pe-a salei întins rond,/ Acolo stampă
ratul... – boierii lui de sfat –/ Pe tronu-i deaur
roşu sta mut şi nemişcat.”
(Parcă îl auzim pe împărat spunându-le
sfetnicilor săi: „Împărăţia nu este a noastră, ci
a urmaşilor noştri şi a urmaşilor urmaşilor noştri...”)
Împăratul are ceva important de comunicat
curtenilor: că a înaintat foarte mult în vârstă, că
se apropie de moarte, că a venit vremea să lase
în grija fiului lui treburile împărăţiei. Monologul
pe tema îmbătrânirii, tărăgănat şi într-o oarecare
măsură prolix, impresionează totuşi prin pregnanta
descriere a degenerescenţei şi prin resemnare:
„«Vremea pe ai mei umeri s-a grămădit
bătrână./ Din oase şi din vine a stors a vieţii
suc/ Şi slabă şi uscată e-mpărăteasca-mi mână./
Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă
usuc,/ Curând va-ntinde moartea mantaua ei cea
brună/ Pe mine... Şi suflarea-mi aripile-i o duc./
Cu rece-aghiazmă moartea fruntea mea o sfinţeşte/
Şi inima-mi bătrână bătăile-şi răreşte.// Şi sufletumi
pân’ n-a-ntins îmflatele-i aripe/ Spre-a stelelor
imperiu întins ca şi un cort,/ Nainte până corpu-
mi să cadă în risipe,/ Nainte de-a se rupe a
vieţii mele tort,/ Rog cerul să’nmulţească hotarnicele
clipe,/ S-urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port
–/ Pe-a fiului meu umeri voi pune pân’ trăiesc/
Imperiul gigantic, purpuru-mpărătesc.»”
Adept al... transparenţei în relaţia cu
supuşii săi, împăratul le explică de ce trebuie
să-şi pregătească fiul înainte de a-i transfera
puterea:
„«Nainte de a pune pe brunele lui plete/
Coroana mea de aur, – eu voi ca să-l încerc./ Nu
voi ca să se lase plăcerilor şirete/ Ce strâng în lanţ
de roze a cugetărei cerc;/ Nu voi ca lumea asta
cu visuri să-l îmbete,/ Căci cei mai mulţi din oameni
după nimic alerg –/ Să vadă-n cartea lumii un
înţeles deschis,/ Căci altfel viaţa-i umbră şi
zilele sunt vis.»”
Tot el le face cunoscută cea mai bună soluţie
pentru instruirea succesorului la tron:
„«De-aceea înainte de-a morţii-mi sântă
oră/ V-am adunat, pe-al vieţi-mi mintos areopag./
De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară/ În
umbra-ntunecoasă a codrilor de fag,/ Pe muntele
gigantic ce fruntea şi-o strecoară/ Prin nori până
la soare – trăieşte-un bătrân mag./ Când încă eram
tânăr el tot bătrân era:/ Al vremilor curs vecinic
nu-l poate turbura.// În fruntea lui e strânsă un
ev de-nţelepciune,/ Viaţa lumii toate în minte-i
a-ncăput./ Trecutul... viitorul, el poate-a ţi le spune;/
Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de-nceput/ Şi
soarele din ceruri la glasu-i se supune,/ Al aştrilor
mers vecinic urmează ochiu-i mut./ De-aceea voi
ca dânsul pe fiul meu să-nveţe/ Cari cărări a
vieţi-s deşarte, cari măreţe.»”
Întrucât magul nu coboară niciodată din
munţi, împăratul hotărăşte să-şi trimită fiul la el.
În modul acesta raţional şi explicit, ca o
expunere de motive, se desfăşoară prima secvenţă
a poemului Povestea magului călător în stele. Ceea
ce urmează este un delir cosmic, o poezie epică
violent-uimitoare, un fantasy avant la lettre.
Comentând poemul, nu numai pentru a-şi face
datoria de critic literar, ci şi dintr-o dorinţă de
spectacol, G. Călinescu istoriseşte succint şi,
implicit, şarjează peripeţiile funambulesc-metafizice
prin care trece magul. Vom vedea cum se succed
aceste peripeţii (unele dintre ele ininteligibile) în
textul eminescian şi apoi cum le rezumă G. Călinescu,
în cunoscuta sa monografie consacrată operei lui
Eminescu.