merită studiat modul cum creează Eminescu, din numai câteva cuvinte, o atmosferă de poveste. O face firesc, ca şi cum ar deschide o uşă şi ar păşi împreună cu noi în altă lume. Tonul său, simplusacerdotal, inspiră încredere.

„În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri/ Erau copile albe cu părul blond şi des/ Şi coborînd pe rază ţara lor de misteruri/ În marea cea albastră se cufundau ades;/ Când basmele iubite erau înc-adevăruri,/ Când gândul era pază de vis şi de eres,/ Era pe lumea asta o mândră- mpărăţie/ Ce-avea popoare mândre, mândre cetăţi o mie.”

Cu această strofă de opt versuri începe poemul Povestea magului călător în stele (intitulat astfel de G. Călinescu, care l-a descoperit printre manuscrisele eminesciene şi l-a publicat în revista „Viaţa Românească“ nr. 9-12 din septembriedecembrie 1932). Poemul datează din 1872, ca şi Memento mori. Autorul, încă student la Viena, l-a transcris pe curat (aşa cum n-a făcut cu Memento mori), probabil din intenţia de a-l publica. Din motive necunoscute, textul a rămas inedit până la descoperirea lui de G. Călinescu.

Magul nu este chiar mag, ci un filosof solitar, care trăieşte departe de lume, în munţi, ca un sihastru. El încearcă să înţeleagă universul pe cont propriu, prin observare şi reflecţie. Nu are neapărat răspunsuri, ca dascălul din Scrisoarea I („Universul fără margini e în degetul lui mic”), ci mai ales întrebări. Totuşi, a ajuns în timp şi la unele adevăruri şi puteri oculte, care îi dau o aureolă de mag.

Eminescu nu-l aduce de la început în primplan. Creează întâi un moment de aşteptare, ca un dramaturg care are grijă să se vorbească în primul act despre un personaj programat să apară în scenă abia în actul al doilea. Protagonistul strofelor de început ale poemului este altcineva: un împărat bătrân, iubit de supuşii lui, care vrea să-l pregătească pe fiul lui ca succesor la tron. Nu îi transmite el însuşi învăţătura necesară ocârmuirii, ci îi porunceşte să pornească la drum şi să-l caute pe înţeleptul din munţi, care i-ar putea fi cu adevărat mentor.

Portretul făcut împăratului divulgă, încă o dată, nostalgia lui Eminescu pentru vremurile patriarhale – cunoscute mai mult din legende decât din scrieri istorice – cu conducători providenţiali, demni de admiraţie. În imaginaţia lui, suveranul, foarte vârstnic, aflat de multă vreme la domnie, deopotrivă autoritar şi înţelept, aduce inevitabil cu Ştefan cel Mare, pentru care avea un cult:

„Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,/ Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea/ Şi mâna lui sbârcită, uscată însă tare,/ A ţărilor lungi frâuri puternic le ţinea./ Şi ţările-nflorite şi-ntunecata mare,/ La glasul lui puternic gigantic se mişca./ Dar nu se miră lumea de braţu-i ce supune,/ Ci de a lui adâncă şi dreaptă-nţelepciune.”

În mod semnificativ, în fastuoasa sală a tronului, el este înconjurat nu de marchizi, duci sau conţi, ci de... boieri:

„În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,/ Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,/ Cu arcuri ce-şi ridică boltirea temerară,/ Cu stele, ca flori roşii pe-albastrul ei plafond,/ Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară/ Şi-ntind umbre cu miros pe-a salei întins rond,/ Acolo stampă ratul... – boierii lui de sfat –/ Pe tronu-i deaur roşu sta mut şi nemişcat.”

(Parcă îl auzim pe împărat spunându-le sfetnicilor săi: „Împărăţia nu este a noastră, ci a urmaşilor noştri şi a urmaşilor urmaşilor noştri...”)

Împăratul are ceva important de comunicat curtenilor: că a înaintat foarte mult în vârstă, că se apropie de moarte, că a venit vremea să lase în grija fiului lui treburile împărăţiei. Monologul pe tema îmbătrânirii, tărăgănat şi într-o oarecare măsură prolix, impresionează totuşi prin pregnanta descriere a degenerescenţei şi prin resemnare:

„«Vremea pe ai mei umeri s-a grămădit bătrână./ Din oase şi din vine a stors a vieţii suc/ Şi slabă şi uscată e-mpărăteasca-mi mână./ Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă usuc,/ Curând va-ntinde moartea mantaua ei cea brună/ Pe mine... Şi suflarea-mi aripile-i o duc./ Cu rece-aghiazmă moartea fruntea mea o sfinţeşte/ Şi inima-mi bătrână bătăile-şi răreşte.// Şi sufletumi pân’ n-a-ntins îmflatele-i aripe/ Spre-a stelelor imperiu întins ca şi un cort,/ Nainte până corpu- mi să cadă în risipe,/ Nainte de-a se rupe a vieţii mele tort,/ Rog cerul să’nmulţească hotarnicele clipe,/ S-urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port –/ Pe-a fiului meu umeri voi pune pân’ trăiesc/ Imperiul gigantic, purpuru-mpărătesc.»”

Adept al... transparenţei în relaţia cu supuşii săi, împăratul le explică de ce trebuie să-şi pregătească fiul înainte de a-i transfera puterea:

„«Nainte de a pune pe brunele lui plete/ Coroana mea de aur, – eu voi ca să-l încerc./ Nu voi ca să se lase plăcerilor şirete/ Ce strâng în lanţ de roze a cugetărei cerc;/ Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,/ Căci cei mai mulţi din oameni după nimic alerg –/ Să vadă-n cartea lumii un înţeles deschis,/ Căci altfel viaţa-i umbră şi zilele sunt vis.»”

Tot el le face cunoscută cea mai bună soluţie pentru instruirea succesorului la tron:

„«De-aceea înainte de-a morţii-mi sântă oră/ V-am adunat, pe-al vieţi-mi mintos areopag./ De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară/ În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag,/ Pe muntele gigantic ce fruntea şi-o strecoară/ Prin nori până la soare – trăieşte-un bătrân mag./ Când încă eram tânăr el tot bătrân era:/ Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.// În fruntea lui e strânsă un ev de-nţelepciune,/ Viaţa lumii toate în minte-i a-ncăput./ Trecutul... viitorul, el poate-a ţi le spune;/ Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de-nceput/ Şi soarele din ceruri la glasu-i se supune,/ Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut./ De-aceea voi ca dânsul pe fiul meu să-nveţe/ Cari cărări a vieţi-s deşarte, cari măreţe.»”

Întrucât magul nu coboară niciodată din munţi, împăratul hotărăşte să-şi trimită fiul la el.

În modul acesta raţional şi explicit, ca o expunere de motive, se desfăşoară prima secvenţă a poemului Povestea magului călător în stele. Ceea ce urmează este un delir cosmic, o poezie epică violent-uimitoare, un fantasy avant la lettre. Comentând poemul, nu numai pentru a-şi face datoria de critic literar, ci şi dintr-o dorinţă de spectacol, G. Călinescu istoriseşte succint şi, implicit, şarjează peripeţiile funambulesc-metafizice prin care trece magul. Vom vedea cum se succed aceste peripeţii (unele dintre ele ininteligibile) în textul eminescian şi apoi cum le rezumă G. Călinescu, în cunoscuta sa monografie consacrată operei lui Eminescu.