locuinţa magului se află, bineînţeles,
într-un loc sălbatic, greu accesibil: „În
munţi ce puternici din codri s-ardică,/
Giganţi cu picioare de stânci de granit,/ Cu fruntea
trăsnită ei norii despică/ Şi vulturii-n creieri
palate-şi ridică/ Ş-uimiţi stau în soare privindu-l
ţintit.// Acolo prin ruini, prin stânci grămădite/
E peştera neagră zăhastrului mag”.
Descrierea continuă mai mult decât era
necesar pentru vizualizarea peisajului, divulgând
încă o dată plăcerea lui Eminescu de a face o baie
de măreţie, fie şi uitând de cititor. În sfârşit este
adus în scenă şi magul. Nu este un personaj
modest şi ascetic, aşa cum ni l-am fi imaginat
avându-l în memoria noastră culturală pe Daniil
Sihastru (despre care se spune că a fost consultat
de Ştefan cel Mare însuşi într-o problemă de...
politică externă), ci unul de o prestanţă spectaculoasă,
comparabil cu o divinitate:
„De-asupra de lume, de-asupra de nori,/
Stă magul; priveşte furtuna pornită:/ De-asupra
lui soare cu raza iubită,/ Desupt iarnă, ploaie,
zăpadă, fiori./ El cartea-şi deschide, la ceruri
priveşte/ Şi zodii descurcă în lungul lor mers./
E-o carte ce nimeni în veci n-o citeşte/ Cu semnele
strâmbe întoarse-arăbeşte:/ Sunt legile-n semne
din ăst univers.”
Aceeaşi grandoare are călătoria fiului
de împărat către reşedinţa magului – adevărat
fragment de epopee:
„Prin noaptea bătrână, ursuză, voinică,/
Prin nori ce se clatin, se luptă, se sparg,/ Feciorul
de rege trecea fără frică ?/ Pe munte luceşte o
flacără mică/ Cu raze ce taie-ntunerecul larg.”
Ca să ajungă la acea flacără mică, tânărul
dornic de învăţătură escaladează stânci gigantice
şi înfruntă o furtună năpraznică.
(Dacă vrem să ne amuzăm, putem compara
situaţia din poem cu una reală, din vremea noastră:
tânărul Gabriel Liiceanu luând trenul din Gara
de Nord pentru a merge în munţi, la Păltiniş,
unde într-o cabană îl aşteaptă bătrânul filosof
cu aptitudine de pedagog, Constantin Noica.)
Fiul de împărat are propriile lui momente
de cugetare şi reverie. Lui îi atribuie Eminescu
o reprezentare metafizică a naşterii şi morţii
oamenilor (inspirată dintr-o credinţă populară,
conform căreia fiecare stea căzătoare anunţă
moartea unui om):
„Un om se naşte – un înger o stea din
cer aprinde/ Şi pe pământ coboară în corpul lui
de lut,/ A gândurilor aripi în om el le întinde/
Şi pune graiul dulce în pieptul lui cel mut./ O
candelă a vieţii, de cer steaua depinde/ Şi
îmblă scriind soartea a omului născut./ Când
moare a lui suflet aripele şi-a-ntins/ Şi renturnând
în ceruri pe drum steaua a stins.”
Această teorie eretică este dezvoltată,
fastidios, pe parcursul câtorva zeci de strofe.
Vine însă momentul când fiul de împărat ajunge
la destinaţie:
„«Părinte – el zice – şi-adânc i se-nchină,/
Bătrânul meu tată aici m-a trimis»./ «Venit-ai?»
– bătrânul răspunde, suspină,/ Pe faţa lui trece
zâmbire senină,/ C-o mână el cartea cea veche
a-nchis.”
Dându-i de înţeles că prevăzuse venirea
lui, bătrânul îi explică viitorului împărat de ce
s-a dezlănţuit furtuna (a lăsat-o pur şi simplu...
nesupravegheată, iar ea a evadat din adâncul
pământului). Ca remediu, caută în carte o
vrajă şi, cu ajutorul ei, opreşte stihia dezlănţuită
şi o retrimite „În neagra-nchisoare în fund de
pământ...”. (Ideea de ţinere a vijeliilor în captivitate
este preluată, probabil, din mitologia greacă.)
Aşa începe un lung şir de acţiuni demonstrative
şi fantasmagorice ale magului.
1. Îl conduce pe tânăr într-o sală subterană
imensă, cu pereţi de marmură neagră. Din luciul
lor straniu se desprinde somnul, care are o
înfăţişare de blondă serafică şi ademenitoare.
Enigmaticul personaj îl transportă pe tânăr în
lumea visului. Acolo, fiul de împărat trăieşte ceva
neasemuit de frumos:
„El ochi-şi deschide, de-asupra lui vede/
Doi ochi mari albaştri, adânci visători./ A lui
fericire el mai că n-o crede,/ El gura şi-apasă pe
blondele-i plete/ Şi faţa cea pală i-o mângâie-ndor.”
Nu se înţelege de ce somnul este reprezentat
ca un personaj feminin.
Nu se înţelege nici de ce
mai apare o femeie, aceea din vis. Explicaţiile
date de mag n-au legătură cu experienţa trăită
de tânăr:
„«Curând vom ajunge pe steaua senină,/
Pe care în ceriuri numesc-o a mea./ De visuri, de
umbre, de cântec e plină./ Curând vom intra în
câmpia ei lină/ Şi-n urmă-ţi pământul rămâne
– o stea.»”
2. Magul călătoreşte, dus de o stea ca de
un vehicul şi salutat de îngerii „răsfiraţi în spaţiu”,
în „a haosului vale”, unde peisajul cosmic seamănă
cu acela văzut de Hyperion în drumul lui spre
Demiurgos: „De-asupra vedea stele şi de desuptu-i
stele” (în Luceafărul: „Un cer de stele dedesubt,/
Deasupra-i cer de stele”). Folosind un mijloc de
transport atât de rapid, magul ajunge pe „steaua
lui” (rămâne obscură ideea că se poate călători
cu o stea către altă stea):
„Mai e-n tot universul o stea plină de pace
Neturburată, vecinic, de ură, de război;/ În toate
Creaţiunea gura ei vecinic tace,/ N-o bântuie
griji rele, n-o bântuie nevoi.”
Acolo se află un om pe care magul vrea
să-l vindece de nefericire:
„«E-un om, care pe dânsa nefericit
se ţine/ Dar nu-i nefericirea în stea, ci e în el,/
Dar soartea lui schimba-voi, din rău oi face bine
–/ Cobor acum în astru-mi să-l mângâi şi pe el».”
Nu se înţelege ce e cu acel om, dacă poate
fi considerat un alter-ego al poetului sau al magului.
3. Magul îşi face funii din nori şi coboară
pe ele până la marea de pe steaua lui, „care-şi
mişcă mii valuri tremurând”, apoi, din „norii cei
mai deşi”, îşi confecţionează o luntre care „îl duce
în leagăn dulce, prin cânturi de pe mal”:
„Din insule bogate cu mari grădini de
laur,/ Lebede argintoase aripele-ntinzând/ Veneau
sfâşiind apa la luntrea lui de aur/ Şi se-nhămau
la dânsa şi o trăgeau cântând.”
Înainte de a continua enumerarea situaţiilor
mirifice şi neverosimile prin care trece personajul
eminescian (însoţit sau neînsoţit de fiul de
împărat, care din când în când dispare pur şi
simplu din raza atenţiei poetului), putem face
observaţia că am greşi dacă am încerca să găsim
o logică a acestui roman picaresc-cosmic. Sau
dacă am trata fiecare moment ca pe un simbol
esoteric şi am încerca să-l descifrăm. Nu există
nimic de ordonat, explicat sau presupus.
Eminescu seamănă cu un pianist care îşi
plimbă mâinile liber pe clape, nu interpretând o
melodie, ci iscând posibile începuturi de melodii.
Aşa se explică repetiţiile, inconsecvenţele şi
neclarităţile poemului. Aşa se explică de ce totul
rămâne definitiv inexplicabil.
G. Călinescu, descoperitorul poemului
printre manuscrisele eminesciene, l-a considerat
„o schiţă de basm filosofic”, ceea ce nu este chiar
exact. Avem de-a face mai curând cu un amestec
de reverie şi filosofare. Dar tot G. Călinescu
recurge, pentru a-şi comunica impresia de cititor,
la o imagine critică foarte inspirată, care va însoţi
întotdeauna poemul, ca un act de identitate:
„Schiţa de basm filosofic căreia i-am
dat denumirea de Povestea magului călător în
stele e foarte înrudită prin concepţie cu Mureşan
şi se poate aşeza în aceeaşi epocă. Mult mai
stângace, aruncată în învălmăşeala inspiraţiei,
ea are informitatea unui bronz răcit şi părăsit
înainte de a i se fi dat o formă hotărîtă.”