Pânã la întâlnirea cu cartea lui George Popa, Metafora şi cei trei oaspeţi ai poemului (Iaşi, Editura Cugetarea, 2002), eu credeam în mod naiv cã metafora este o figurã de stil printre altele şi anume o comparaţie din care lipseşte termenul comparat. Ce gândire simplistã! Şi ce impietate! În realitate, dupã cum ne explicã George Popa, metafora este o reginã. "Regina" imaginarului. Iar oaspeţii ei, cititorul, criticul şi traducãtorul, "au îndatorirea spiritualã sã rãspundã iluminat la iluminare".
Mã întreb, copleşit de bãnuieli sumbre, dacã mi-am îndeplinit întotdeauna aceastã îndatorire. Mi-e teamã cã nu.
În viziunea lui George Popa, lectura unui poem nu poate decurge fãrã griji, ea nu trebuie confundatã cu procurarea unei plãceri. Cititorul are responsabilitãţi de o mare gravitate. În timpul lecturii "trebuie descoperite tensiunile de eliberare ale poemului cãtre virtuala nouã fiinţare, cãtre noul mod de a fi în lume". Iar "aceastã hermeneuticã trebuie sã vadã şi sã facã vãzut neouniversul poetic şi sã inducã libertatea metafizicã, adausul de suflet, noua ipostazã cognitivã şi ontologicã."
Sã recunoaştem cinstit: câţi dintre noi, cei care pretindem cã ne ocupãm cu cititul, reuşim sã vedem şi sã facem sã fie vãzut neouniversul poetic sau reuşim sã inducem libertatea metafizicã, adausul de suflet, noua ipostazã cognitivã şi ontologicã? Aproape nici unul.
Dar sã revenim la metaforã. Metafora pe care am dispreţuit-o involuntar, numai din ignoranţã, considerând-o o simplã problemã de tehnicã literarã. În realitate, dupã cum ne învaţã George Popa, lumea însãşi este o metaforã - "metafora lui Dumnezeu." Iar poezia, la rândul ei, "este metafora lumii ideale a omului".
George Popa ne smulge din frivolitatea vieţii noastre de fiecare zi şi ne obligã sã pãtrundem în catedrala gândirii (neamului). Totul rãsunã înalt şi solemn sub bolţile acestei catedrale. Când trece la analiza stilisticã a unui poem şi încearcã sã identifice funcţia esteticã a vocalelor, eseistul are aerul cã ne iniţiazã, ca un sacerdot suprem, în secretele universului:
"Vom încerca sã relevãm prin exemplificãri potenţialul semnificant - ontologic şi axiologic - iradiat de caracterul luminiscent al vocalelor şi felul cum este fructificat metafizic acest potenţial."
Fumul mistic producãtor de beatitudine îl constituie neologismele, zecile, sutele, miile de neologisme (în combinaţii mai greu de înţeles, uneori, decât toate textele în limbi strãine la care se referã "legea Pruteanu"):
"Puţini poeţi au exploatat virtuţile valorizante ontologic şi axiologic ale metaforei aşa cum a fãcut-o Rainer Maria Rilke.";
"Virtutea valorizantã a unei metafore creşte cu cât se depãrteazã de intenţia pur descriptivã şi referenţialã, iar pe de altã parte, în funcţie de capacitatea de a da vieţii o nouã faţã, infinit preferabilã."
Dupã cum reiese din cartea lui George Popa, la fel de iresponsabili ca noi, cititorii, sunt şi poeţii de azi şi anume cei care au renunţat la folosirea rimei. Ei nu înţeleg cã rima reprezintã ceva extrem de important. Ce anume - mi-e greu sã explic în modestele mele cuvinte, dar transcriu cu evlavie paragraful sacru în care ea este definitã:
"Eliberare de ameninţarea haoticului prin deschiderea orizontului unei ordine superioare împlinitã de efectele diadice armonizante sau contrastante ca sens, la care se adaugã efectul eufonic între perechile de rime mimând logodne cosmice."
Trebuie sã mã opresc aici, întrucât dupã transcrierea frazelor lui George Popa, computerul meu a început sã dea semne de obosealã. Sunt convins însã cã toţi cititorii şi-au fãcut deja o idee despre valoarea cãrţii care mi-a iluminat ontologic şi axiologic o noapte întreagã. De fapt, ea nici nu este simplã o carte, ci o fantã antientropicã a universului prin care mesajele valorizante ale divinitãţii insondabile se revarsã diadic asupra emisferelor noastre cerebrale.
P.S. În ultima vreme, Cornel Nistorescu se îmbracã bãlţat şi se erijeazã în arbitru al unor dispute din politicã, economie, istorie, lingvisticã etc. Într-un numãr recent din ziarul pe care îl conduce el se pronunţã şi asupra unei delicate probleme de literaturã, stabilind cine are dreptate în disputa dintre mine şi câţiva critici literari în curs de afirmare (sau de ratare, depinde de ei). Este o situaţie caraghioasã ca un ziarist sã creadã cã are competenţã de critic literar. Nu mai rãmâne decât ca purtãtorul de sacouri fãcute parcã din tablã zincatã sã-şi spunã pãrerea despre teoria relativitãţii sau despre transplanturile de inimã.
