Încredinţat că nu ar fi avut altă menire în viaţă, poetul se dedă „risipei” de reflecţii pe marginea forţelor centripete, dar şi proprietăţilor de fata morgana, exercitate de versuri. Vasile Dan e, aici, un consecvent: îşi poartă crucea de stihuitor, cu bunareaua conştiinţă a întocmirii mirabile şi revoltătoare a lumii, cu splendori în care vezi, la o privire deprivată de imboldul romantic, schelete viitoare, ca în gravurile medievale lugubre create cu rol de sardonic memento. Fiecare apropiere senzorială de lucruri echivalează cu o repliere a minţii, instantaneu vexată de efemeritatea frumuseţii şi de urmările slăbiciunilor izvorâte din entuziasm.
Cum întreg ritualul încercuirii obiectelor e mijlocit livresc, se insinuează temerea în legătură cu voracitatea domeniului: „ideile-n cărţi precum peştii piranha în apă”. Deşi e vorba, constant, de un timp al mărturisirii, şi nu de elansări în necunoscutul perfid-îmbietor, mefienţa se menţine ca stare de spirit ce guvernează orice imersiune în trecut. Figuri şi umbre ale copilăriei, „oscioarele” cu amintirile lor, mlaştinile cu nuferii gata înfloriţi – toate sunt filtrate prin reţeta specială a lentilei de contact, care are darul de a pune în acelaşi tablou piese disparate, unite doar de aceeaşi sensibilitate crepusculară, de undă stoică. Autoportretul plasat pe post de epilog al volumului e grăitor pentru voinţa de detaşare, urmare a abandonării viselor de mărire şi a podoableor ego-ului: „Sînt, ştiu, un poet sceptic./ Nu-mi fac absolut nici o iluzie/ cu poezia mea./ Numărul celor care o vor citi nu mă obsedează deloc./ Nici tirajul vîndut al cărţii noi de poeme/ pe care mi-o smulge doar editorul./ Ele sînt afacerea mea subterană. Ascunsă. Incestuoasă./ Ştiu doar eu că le scriu./ Iar acest lucru scapă întîmplător/ spre cititor. De cele mai multe ori/ prea tîrziu pentru mine. Sau fără să ştiu.” Lentila, nemiloasă ca orice obiect chemat în ajutor, funcţiona înainte vreme spre clarificarea contururilor, acum, şlefuită suplimentar printr-o răbdare à la Spinoza, se dovedeşte mai mult un detector de minciuni. Nici o inflamare afectivă nu-i scapă, nici o menţionare avantajoasă a sinelui, după cum şi cu aspectele centrate pe duioşia confraternă e la fel de neiertătoare. Nu este neapărat o lentilă opacizată sau stil grumpy legată de bătrâneţe, des evocată, cât un corector profilactic al dispoziţiilor romantice, despre care scriitorul ştie că e pândit la fiecare pas. Şi atunci ce-şi poate dori, acceptabil retoric, e definirea cvasi-„îngheţată” stilistic a transferului pe care-l realizează fiecare creator spre cititorul său, aproapele şi fratele neştiut, de cele mai multe ori. Lentila nu acceptă accentuarea termenilor din jurul altruismului, pe care-i socoteşte deşănţaţi, şi preferă focalizarea, prin vegetaţia proaspătă ca în grădina lui Dimitrie Anghel, pe „un vierme, un adevăr”, singura entitate mereu trează printre solicitările noastre neobosite de frumos narcotizant. Dar nu, starea de veghe e preeminentă, fiecare tentativă de ornare a existentului intrând în raza de acţiune a acestui ver rongeur a cărui delectare constă în ruinarea scenariilor consolatoare ale rândurilor „frumoase”.
Cu toate acestea, aerul din poemele lui Vasile Dan nu e aspru, nicicum pigmentat cu expresii tăioase, torturante sau corozive în raport cu un construct poetic, în sensul că nimic nu afectează coeziunea de ansamblu, linia pură şi asumat simplă a versurilor. Tensiunea inevitabilă între forţele de supraveghere şi apetitul ieşirii din mundan se „traduc” în „zăpada care ia foc” sau în imaginea sublimată a perfectei inocenţe racordate la un setting care vorbeşte de la sine, ca memorie generică: „călcam fără teamă pe apă”. În alte dăţi, sufletul îşi poartă povara de carne îmbătrânindă în levitaţie, ca un scurt exerciţiu al evadării, după care paznicii lanţului trofic revin spre a-ţi aminti că, orice ai face, vei fi mereu un „captiv”, şi că, dincolo de mici reverii de jardinieră, fie ea şi celestă, peisajul e tot „un nor albicios”.
Urmele vitalităţii, câte vor fi fost, se tot şterg, precum fotografiile, lăsând ca lumina lunii, mai tot timpul privilegiată, să asigure un ecleraj destul de convingător al celor ce se pregătesc de ultima etalare. Un text chiar reprezentativ, intitulat în mod transparent Viaţă măruntă. Porunci mereu încălcate, dă seama de etanşeitatea încarcerării fiinţei, cu o repertoriere a interdicţiilor aptă să frisoneze prin uriaşul compas deschis asupra tuturor pornirilor ştiute şi neştiute, din care nu lipseşte logica oximoronului: „Să nu bei. Să nu ridici mîna./ Să nu ridici capul. Să nu întorci/ capul. Să nu te împiedici/ cînd citeşti singur pe stradă./ Să nu încerci. Să nu cauţi. Să nu stai pe gânduri. Să nu te apleci./ Să nu te îndoieşti. Să nu ţipi./ Să nu rîzi. Să nu negi./ Să nu întrebi. Să nu zici nimic./ Să nu crezi. Să nu vezi talk-show-uri la televizor./ Să nu adormi răstignit singur în pat ca Iisus/ la cap cu Marele Inchizitor,/ ca poetul Mircea Ivănescu/ să taci, să taci în schimb/ acum că nu ştii că ştii”. Cu astfel de orizont restrictiv în faţă, cu socratisme întoarse pe dos, viaţa se chirceşte, se concentrează în câteva mişcări care ar putea conota, în varianta relativ optimistă, înţelepciunea. Adică o instalare în atmosfera rarefiată în care, indiferent de semnificant, semnificatul se reduce la o înălţare de sprânceană sau, oricum, la un registru al mimicii minimale, de conservare a energiei, specifice acelor creaturi care par vegetative, dar stochează toate infranuanţele. Lentila de contact reatestă un poet sever cu sine, predispus la efasarea magmaticului, autor al multor versuri memorabile, din speţa lamento-ului glacial, curăţat de năduf şi regrete.
