După monografia Mircea
Horia Simionescu. Dezvră
jirea şi fetişizarea
literaturii şi Monograme.
Configurări ale prozei
româneşti contemporane,
Gabriela Gheorghi-
şor publică, în 2015, Cristian
Popescu. Arlechinada tragică
(Editura Aius, Craiova), carte
ce consolidează figura exemplară
a poetului damnat al Generaţiei
nouăzeci.
Cristian Popescu e, cum s-a spus
de foarte multe ori, liderul de necontestat
al poeziei generaţiei ’90, postură la
care a contribuit deopotrivă talentul
– incontestabil – şi destinul, tragic.
Poemele sale reconstituie, în grilă
imaginativ-ironică şi sarcastică, o
atmosferă precisă, existenţe anodine,
reduse la bufonerie şi dramatism,
spasme ale conştiinţei proprii, fracturi
ale imaginarului. Versurile lui Cristian
Popescu extrag din (i)realitatea imediată
dramatismul locurilor comune,
relativizat de volutele ironiei, reconstituie
figurile „familiei”, desacralizate de
exerciţiu ludic şi parodic, aşezând
existenţa însăşi sub semnul imaginarului.
Reasumarea gravităţii existenţiale
vine, aici, ca rezultat al unei reflectări
în oglindă ironică. „Familia Popescu”,
protagonista acestei epopei postmoderne
e rezultatul aliajului dintre biografie
şi ficţiune, într-o frazare abundentă,
policromă, din care nu este absent
efectul de distanţare sau cel de
reasumare a sensurilor lumii. Aceste
poeme postulează o tectonică a
imaginarului cu dublă modulare:
acumularea de detalii veridice, cu
figuri umane trasate în tuşă realistă
şi, pe de altă parte, inserţia miraculosului,
a timbrului fantezist, a dinamicii
aleatoriului, ce face ca făpturile,
gesturile, existenţele să capete o
alură halucinantă, să treacă în spaţiul
nedeterminatului, a indefinitului
absurd şi ironic. Chipurile umane au
o alură inexpresivă, gesturile sunt
automate, fiinţele au un aspect aproape
mecanomorf, încât o senzaţie de
încremenire, de reificare, de ilogic
cuprinde totul, ca în peisajele claustrante
bacoviene, în care fiinţele îşi pierd
identitatea. Nicolae Manolescu observa,
referindu-se la scriitura mobilă,
disponibilă, descentrată a lui Cristian
Popescu că „în acest stil, din care nu
lipsesc formulele stereotipe ale
reclamelor, limbajul uzat şi lăbărţat
de prea multă purtare, jocurile de
cuvinte al căror resort este grotescul
(«Subsemnatul Popescu Cristian am
strâns şi azi, vineri, negru sub unghie
de dimineaţa până seara»), poetul îşi
dovedeşte acelaşi sentimentalism
înduioşător-sarcastic, capabil să
exploateze pentru marele lirism arii
de flaşnetă, motive lăutăreşti şi toată
acea melodramatică şi carnavalescă
muzicalitate a romanţei. La care se
adaugă mascarada sentimentală”.
Gabriela Gheorghişor întreprinde,
în Cristian Popescu. Arlechinada
tragică, o demonstraţie credibilă a
complexităţii acestei creaţii, explorând
poetica, poietica şi stilistica poemelor,
strategiile ficţionalităţii, reperele
referenţiale, articulaţiile unei întregi
lumi în care se întrepătrund mitul
postmodern şi desacralizarea, accentul
tragic şi relativizarea ironică, freamătul
metafizic şi detaliul de maximă
concreteţe. Structurată în patru
capitole consistente, judicios articulate
(Cristian Popescu – un „personaj”
oximoronic, Nouăzecismul. Delimitări
şi ipoteze, Arta „totală” – Arta Popescu,
Cristian Popescu: deschideri şi închideri)
monografia Gabrielei Gheorghişor
are câteva obiective precise, ferm
articulate, stabilite chiar în Argument.
Cartea îşi propune, astfel, să configureze
„un portret psiho-spiritual al poetului”,
să relateze, documentar şi documentat,
istoria cenaclului Universitas şi a
nouăzecismului, să redea toate reperele
convergenţei între lirica lui Cristian
Popescu şi Generaţia ’80, dar şi să
analizeze, printr-o minuţioasă deconstrucţ
ie, „poetica «artei totale»
din Arta Popescu, pentru a ajunge la
miezul creativităţii: conştiinţa tragică
a neputinţei de a se sustrage morţii,
ca fenomen existenţial-ontologic şi
«morţii» de tip artistic, ca inevitabilitate
a artificiului literar”. De altfel, legitimând
filiaţiile, afinităţile literare, deschiderile
şi închiderile prozo-poeziei lui Cristian
Popescu, autoarea monografiei
subliniază faptul că oximoronul este
figura tutelară a biografiei, dar şi a
acestui univers ficţional de indiscutabilă
substanţă, trăire şi autenticitate
estetică. Aşezând poezia lui Cristian
Popescu într-un spaţiu al complementarităţ
ii, situat între grimasa
tragică şi tentaţia ludicului, Gabriela
Gheorghişor subliniază singularitatea
acestei poetici în care miturile sunt,
rând pe rând, construite şi deconstruite,
fie că e vorba de „mitul romantic al
poetului” sau de „mitul postmodern
al vedetei”. Portretul biografic cu
care debutează monografia schiţează,
într-o dispunere mozaicală, datele
psiho-afective ale unui eu „timid şi
expansiv, generos şi indolent, ingenuu
şi ingenios”, ce se confruntă perpetuu
cu revelaţiile timpului, ale propriului
destin sau cu reveriile metafizice şi
ludice ale thanatos-ului, derivând de
aici un profil în mişcare, autentic,
fragmentar şi adesea dizarmonic.
Fără îndoială că locul lui Cristian
Popescu în arhitectura de ansamblu
a generaţiei sale este bine precizat,
după cum rolul poetului în configurarea
unei poetici nouăzeciste e evaluat cu
suficientă pregnanţă şi cu discernământ
critic. Dincolo de contextualizarea
fermă a evoluţiei unei voci singulare
într-un concert al „filiaţiilor şi afinităţilor
literare”, sunt de subliniat meritele
incursiunilor istorico-literare (Povestea
unui cenaclu: Universitas sau „Ideologia”
şi poetica „manifestelor” nouăzecismului)
sau cele de restituire documentară
(din Anexe). Desigur, narcisismul
poetului are, ca reper esenţial, şi
demiurgia presupusă sau premeditată
prin care sunt scrise aceste „evanghelii
de mahala”. Demne de interes
sunt aserţiunile privitoare la modalităţile
şi formele hipertextuale la care apelează
Cristian Popescu pentru a relativiza
mecanismele lumii, ale propriului
sine sau ale metamorfozelor literarului,
demontate prin parodie şi pastişă.
Instinctul parodic se abate şi asupra
psalmilor, unde aerul de conversaţie
cotidiană, gustul banalităţii şi simţul
anodin se resorb în dialoguri din care
e absentă orice gravitate: „Psalmii
lui Cristian Popescu seamănă cu o
discuţie la cârciumă, între doi amici,
cu formule ale adresării familiare,
însă respectuoase («Matale»,
«Dumneata»). «Dialogul» desfide orice
solemnitate pioasă ori muzicalitate
imnică. «Umanizarea» lui Dumnezeu
nu-i surpă, totuşi, statutul de Creator
atotputernic. Doar limbajul poetului
este unul debutonat, de o naturaleţe
proprie vorbirii obişnuite. Parodia
psalmilor se dovedeşte, fapt, una
reverenţioasă”. Arlechinada, care e,
de fapt, emblema generică a acestei
poezii, se defineşte prin retractarea
oricărei posturi aulic-ceremonioase,
prin corodarea oricărei gravităţi sau
seriozităţi, cu concursul unor modalităţi
de construcţie sau de-construcţie a
viziunii dar şi prin anumite mecanisme
ale exerciţiilor de stil: „Arlechinada
se manifestă atât în planul similiepicului,
cât şi la nivel formal-stilistic. Postura
aulică a poetului (eventual retras
în «turnul de fildeş»), aura lui
sacramentală intră sub coroziunea
(auto)ironiei şi a comicului buf.
«Heraldica» artistică propusă de
Cristian Popescu adăstează în zone
ale socializării spectaculare şi ale
divertismentului «popular»: circul şi
bâlciul. Simbolul artistului devine
acum, în prozo-poemul Circul (II) –
un psalm al lui Popescu, maimuţa de
circ: «Singurul model din lume valabil
pentru orice artist, oricât ar fi de
mare şi de tare, e maimuţa de circ.
Şi-atât». Un maimuţoi, ca formă
simbolică de dedublare poetică, apărea
şi în poemul O seară la operă de
Mircea Cărtărescu. «Maimuţa dresată
să bată la maşină» era pentru autorul
Levantului un personaj meta-poetic,
o încarnare caraghioasă şi comică
a unei poetici a parodiei şi pastişei
«discursului îndrăgostit». Nimic disforic
sau tragic în această ipostază a
artistului-maimuţoi, care «dialoghează»
bonom cu istoria poeziei de dragoste
şi rescrie, în final, un sonet shakespearian.
Maimuţa lui Cristian Popescu se
«umanizează» în sens tragic. Din raiul
inconştienţei fericite ea „cade” în
condiţia de om, prin conştientizarea
trecerii timpului: «Maimuţa aia pe
care o apucă, aşa, când mai creşte şi
ea, pe nepusă masa, tristeţea»”.
Ideea de artă, transferată în registru
ludic sau redată în grilă parodică,
sugerează transferul imaginarului în
domeniul infantil sau în acela al
artefactului care glisează în sfera
imaginarului, autoarea considerând,
pe bună dreptate, că autenticitatea
poeziei lui Cristian Popescu este de
aflat în „spontaneitatea trăirilor
copilăreşti, într-o miraculoasă copilărie
«argheziană» (ca în Transfigurare),
dacă s-ar putea, în regăsirea instinctului
ludic şi în plăcerea de a visa. Arta
vorbeşte din experienţă, în registru
sfătos-clocvial, transpunând în două
imagini antitetice, una grotescmacabră,
a avortonilor, şi alta duiosgraţ
ioasă, a păpuşarului-copil şi a
balerinei, o teorie a revificării artistice”.
Concluzia cărţii Gabrielei Gheorghişor
decurge cu naturaleţe din premisele
enunţate, pe firul unei demonstraţii
valide, ferm articulate, expunând
imaginea unui poet „al excesului,
care a îngroşat atât de tare liniile
expresivităţii sale, încât aproape orice
tentativă de emulaţie din partea unor
potenţiali continuatori ar sfârşi în
epigonism”. Autoarea subliniază, de
asemenea, faptul că „prin profunzime
şi originalitate, Cristian Popescu
ocupă un loc fruntaş în canonul
literaturii române postbelice/
contemporane”. Explorările lumii
poetice ale celui mai important
reprezentant al nouăzecismului relevă,
dincolo de delimitări, ipoteze,
totalizări sau focalizări ale unor aspecte
mai puţin comentate, o perspectivă
critică justă, în care echilibrul
între empatie şi obiectivitate
este controlat în permanenţă, cu
acuitate şi rigoare.
