Medicii sunt la noi sunt, prin
tradiţie, iubitori şi cunoscători
de literatură (ceea ce nu
înseamnă că toţi respectă
tradiţia!). Marele cardiolog
Leonida Gherasim şi, anterior, celebrul
chirurg Dan Setlacec (care, din
nefericire, acum nu mai este în viaţă)
mi-au vorbit, în diverse ocazii, în
deplină cunoştinţă de cauză, despre
scriitorii de azi. Mi s-au părut, chiar,
mai competenţi (şi mai exigenţi) decât
unii critici literari. În această tradiţie
se înscrie şi Mircea Gelu Buta, medic
primar şi doctor în medicină, director
al Spitalului Judeţean Bistriţa şi
titularul cursului „Nursing Biblic” de
la Facultatea de Teologie Ortodoxă
a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-
Napoca.
Mircea Gelu Buta este un medic
valoros şi conduce un spital organizat
şi dotat la standarde internaţionale
(fiind omologat de NATO!). Bine
pregătit ca medic, este în acelaşi timp
iniţiat în literatură şi teologie. Prin
formaţia sa, ca şi prin talentul literar
dovedit în paginile memorialistice
publicate anterior, era îndreptăţit să
scrie cartea apărută recent într-o a
doua ediţie, revăzută şi adăugită:
Amintiri despre mitropolitul Bartolomeu
Anania, Cluj-Napoca, Ed. Renaşterea,
2016.
Regretatul Valeriu Anania (numele
de mirean, cu care şi-a semnat cărţile
de literatură) a fost un personaj
luminos, cu o biografie dramatică, al
vieţii noastre spirituale. A trăit 90
de ani (1921-2011), şi-a format din
timp o întinsă cultură umanistă, a
fost întemniţat din motive politice
(se afla în închisoare când i-a murit
mama şi nu i s-a permis să participe
la înmormântare), a urcat cu deplină
justificare şi bună-credinţă treptele
ierarhiei eclesiastice, până la aceea
de mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei
şi Maramureşului, a devenit o conştiinţă
a lumii româneşti. A scris poezie,
proză, teatru, eseuri, care i-au
adus calitatea de membru al Uniunii
Scriitorilor, iar în ultimii ani de viaţă
a publicat un volum masiv de Memorii,
impresionant printr-o sinceritate
decentă, prin înţelepciune şi prin
talentul de povestitor, volum premiat
de USR. Sutele de pagini despre sine
l-au făcut, în mod surprinzător, şi
mai enigmatic pe Valeriu Anania,
mărind complexitatea a ceea ce se
ştia în legătură cu existenţa lui. Aceste
pagini, departe de a elucida cazul,
au redeschis discuţia asupra destinului
unui om de cultură care şi-a îndeplinit
misiunea în vremuri nefavorabile
culturii.
O impresie puternică a făcut şi
testamentul său, deschis imediat
după moarte. Iată un fragment:
„Singura mea avere sunt biblioteca
şi manuscrisele personale, precum
şi colecţia de acte, scrisori şi fotografii,
toate aflate în reşedinţa mea din
Mânăstirea Nicula, pe rafturi şi în
două seifuri metalice, sub auspiciile
Fundaţiei Mitropolitul Bartolomeu,
din al cărui colegiu director face parte
şi stareţul acestei mânăstiri. Dacă şi
când se va considera că acestea
pot prezenta un oarecare interes
pentru cultura românească, prefer
ca la ele să aibă acces profesorul
universitar Aurel Sasu, care mi-a dat
acordul în acest sens.
Obiectele personale mărunte din
reşedinţa de la Cluj vor rămâne în
seama instituţiei, cele din reşedinţa
niculeană vor rămâne pe loc.
Doresc să fiu înmormântat în
groapă de pământ reavăn, având
deasupra piatra pe care mi-am
pregătit-o din timp.
Să nu mi se acorde distincţii postmortem,
de niciun fel.”
În aceste circumstanţe, orice
informaţii şi opinii în plus despre
Valeriu Anania sunt binevenite.
Mircea Gelu Buta l-a cunoscut pe
Valeriu Anania atunci când l-a invitat
să sfinţească un paraclis înfiinţat
în incinta spitalului. Întâlnirea dintre
medic şi viitorul său personaj s-a
putut realiza datorită mijlocirii pline
de tact asigurate de preotul şi poetul
Ioan Pintea (în prezent director al
Bibliotecii Judeţene Bistriţa), binecunoscut
cititorilor României literare
(este cel care a organizat admirabil,
nu demult, sărbătorirea lui George
Coşbuc, cu prilejul împlinirii a 150
de ani de la naştere).
Vizita la Arhiepiscopia din Cluj
este evocată de Mircea Gelu Buta
în cuvinte simple şi emoţionante:
„Mi-am spus că se cuvine să-i fac
o vizită Arhiepiscopului Bartolomeu
şi m-am gândit că o punte între mine
şi înaltul ierarh ar putea fi preotul
Ioan Pintea, poet şi fost consilier
cultural al chiriarhului. Nu mai ţin
minte ziua în care am urcat cu părintele
Pintea treptele primului etaj al clădirii
Arhiepiscopiei din Cluj. Am fost
întâmpinaţi în prag de Înaltul Bartolomeu
şi în clipa în care tânărul preot,
îmbrăcat într-o reverendă călcată
impecabil, se înclina dinaintea
Arhiepiscopului, am intuit personalitatea
acestuia întrunită într-un amestec
de asprime, împletită subtil cu tandreţea.
Zâmbetul de bun-venit, dublat de
o privire scrutătoare au fost însoţite
de o electrizantă strângere de mână.
Apoi, cu un gest de boier care nu
admitea refuzul, ne-a poftit să luăm
loc pe fotoliile capitonate, care,
deopotrivă cu biroul şi cu celelalte
piese de mobilier din încăpere, aveau
ceva «şagunian».”
Mircea Gelu Buta este un bun
portretist. El îl evocă pe Valeriu
Anania în ipostaze diferite, pentru
ca din suprapunerea variantelor să
ne facem o imagine completă, în trei
dimensiuni, a unei personalităţi greu
de fixat într-o definiţie. Reproduc în
continuare, ca exemplu, pasajul în
care este rememorată o altă întrevedere,
de data aceasta la Mânăstirea Nicula:
„Era primăvară, după Paşti, plouase
în ajun, iar vegetaţia dealurilor
care înconjoară mânăstirea îşi trimitea
miresmele sale tonice şi nespus de
vii. L-am găsit pe Arhiepiscop aşezat
afară, lângă petecul de iarbă din faţa
intrării în reşedinţa sa de vară. Adia
un vânt abia perceptibil, care îi mişca
uşor mânecile reverendei. Înaltul,
fără engolpion la gât, îşi scosese fesul
de pe cap, iar vântul acela îi clătina
şuviţele părului alb. Pe măsuţa din
dreapta sa se aflau o ceaşcă de cafea
golită, un pahar de apă şi o carte
destul de groasă pe care mi-a
recomandat-o să mi-o procur, după
ce l-am salutat reverenţios şi m-a
poftit să iau loc pe celălalt fotoliu din
apropierea mesei.”
Discuţiile lui Mircea Gelu Buta cu
Valeriu Anania pe teme literare şi
teologice, filosofice şi organizatorice
(se examinează, de exemplu, la un
moment dat componenţa şi funcţionarea
Sinodului, relaţia dintre biserica
ortodoxă şi aceea greco-catolică,
programul postului de radio
„Renaşterea” de la Cluj etc.), reconstituite
cu o adevărată artă a dialogului
de către autor, fac din cartea de amintiri
şi o carte de idei. Multe dezbateri
referitoare la viaţa religioasă de la
noi ar putea avea ca punct de plecare
această carte.
Remarcabilă este şi valoarea
documentară a amintirilor, care aduc
succesiv în prim-plan personalităţi
ca patriarhul Iustinian, părintele
Stăniloae, scriitorul Nicu Steinhardt
sau profesorul Victor Papilian.
În sfârşit (sau, mai exact, înainte
de toate), suscită interes momentele
de viaţă retrăită. De exemplu momentul
vizitării de către arhiepiscop a închisorii
în care fusese deţinut politic cu mulţi
ani în urmă:
„În camera de lucru căptuşită
cu cărţi, de la Nicula, în jurul dulceţurilor
şi cafelelor servite de maica Galineia,
obicei din Vechiul Regat pe care Înaltul
îl respecta cu sfinţenie de fiecare
dată când ne întâlneam, acesta
ne-a povestit o întâmplare care s-ar
fi cuvenit inclusă în memorii. Era o
amintire destul de recentă, datând
de pe la mijlocul anilor ‘90 ai secolului
trecut. Arhiepiscopul Clujului venise
să sfinţească un paraclis la închisoarea
din Gherla. La sfârşitul slujbei, doi
oameni gârboviţi de vârstă, civili, nu
deţinuţi, păreau că vor să-i spună
ceva arhiereului, însă nu cutezau să
se apropie. Comandantul închisorii,
care ştia că Arhiepiscopul petrecuse
câţiva ani buni ca deţinut politic la
Gherla şi la Aiud, i-a zis că cei doi
oameni fuseseră gardieni acolo în
anii ’50, veniseră la slujbă, însă se
simţeau tare ruşinaţi şi împovăraţi
de trecutul lor… «Atunci, ne mărturisea
Înaltul, m-am dus eu la ei, am
îngenuncheat împreună (şi ceilalţi
aflaţi de faţă) şi am rostit cu toţii Tatăl
nostru, accentuând cuvintele Şi ne
iartă nouă greşalele noastre, precum
şi noi iertăm greşiţilor noştri…»”.
Asemenea evocări nu mai sunt
doar evocări, sunt literatură.
