Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Portretul intelectualului la tinereţe de Iulia Alexa


Poartă blugi. Ţin mai mult. Eventual ţinută casual, culori neutre, e sensibil la stridenţă şi se demodează invizibil. Tinerele profesoare (rarissim jurnaliste cu Litere până la 30-35 de ani), afişează câte o bijuterie patinată, teatrală. Majoritatea cazurilor – fumători şi cafegii înveteraţi, drogul face parte din identitate. Clamează că „mai bine n-ar mânca decât fără ţigări“ etc., etc.). Fetele nu mai poartă tocuri, merg mult pe jos, şi-apoi, e inutil. Bărbaţii din aceeaşi categorie, eligibili, în speţă, nu sunt receptivi sau se inhibă în prezenţa luxului unei cizme mai elegante.

În general, colaborează. La tot. La ce pică. La grădiniţe particulare predă engleză. La presa culturală, dacă a avut baftă să fie recomandat de cineva din interiorul redacţiei, a fost activ la seminarii în timpul facultăţii etc. Sistemul editorial conferă deja un statut superior. Înseamnă un job stabil, carte de muncă, salariu regulat, atâta cât e, acolo. Înseamnă a-ţi face meseria imprecisă de literat. Să corectezi traduceri, să te ocupi de cărţi, să ai discuţii la un alt nivel cu traducătorii, autorii, jurnaliştii, vânaţi pentru că ei fac reclamă. (Puţini dintre aceştia sunt la rândul lor intelectuali, în general au un complex al tehnicismului meseriei şi carenţei de informaţie academică. Mai există şi un strat rezultat în urma conversiei profesionale din primii ani postrevoluţionari, inginerii care propagă idei despre cărţi, şi mai rău, le emit.)

Dacă nimereşte în învăţământ (e greu de crezut că alege aşa ceva în cunoştinţă de cauză), abdică după 1-2 ani. Dacă e foarte capabilă – se constată feminizarea accentuată a populaţiei de profesori – va face meditaţii. Azi poate cere până la 400 000 de mii pe şedinţă. E nevoie de pregătire suplimentară, părinţii dau oricât să-şi vadă odraslele la liceu, facultate etc. Totuşi, nu se poate trăi nici aşa. Consum nervos mare, timp minim pentru lectură. Care nu mai e necesară. Învăţământul nu e o provocare intelectuală pentru profesor, e o responsabilitate morală. Sau o fundătură. Pleacă fără regrete.

Va amâna doctoratul până la Sfântul Aşteaptă. Nu atârnă mai deloc în profesie, implică muncă multă, i-ar plăcea, dar e timpul să devină pragmatic. Cochetează cu ideea de a emigra, însă trebuie sume mari, bursele se termină, trebuie să ai la ce te întoarce. Realizează, în sfârşit, că are o meserie nevandabilă pe piaţa muncii. Trece printr-o criză de identitate, face o depresie decentă, cât să nu clacheze şi să se apuce de băut (acesta e rezervată vârstei mijlocii, intelectualii cei mai inadaptabili, pentru care etatea e un impediment în reprofesionalizare.)

Devine lucid, sictirit, aspru. E decis să renunţe, nu prea are la ce. La pretenţii. Să devină agent imobiliar, secretară, traducător la vreo firmă. E conştient că în provincie e şi mai rău. În Bucureşti îl susţine o inocentă speranţă (moare ultima). Acum e posibil să se reapuce de învăţământ. Devorează în continuare cărţile, din disperare şi pentru că se plictiseşte acut. Are nevoie de stimuli rafinaţi. Renunţă la clasici, parcurge Foucault, Derrida, Bourdieu. Revine uneori la Kafka.

Citeşte febril Jurnalul lui Cărtărescu şi se dezice de literatură. Se îngreţoşează de livresc, se plictiseşte de postmodernism, citeşte mai departe Şcoala de la Târgovişte, Simona Popescu. Renunţă definitiv la cititul eseurilor critice. Are crize de identitate culturală, se detestă pentru dilemele sale puerile, îşi blestemă adolescenţa psihologică prelungită dramatic, excesiv. E conştient că e pe ultima sută de metri cu abstracţiile, conştientizează existenţa ca pe un exerciţiu de supravieţuire şi nu de construcţie. Această certitudine îl calmează. Claritatea calmează. E terapeutică. Ia lucrurile aşa cum sunt. E tânăr, are rezerve de rezistenţă. Succesul e încă posibil, eşecul e un accident educativ. E perioada în care devine mistic, cu o credinţă şchioapă, latentă, pe toată viaţa. Doar astfel se maturizează şi pricepe că sărăcia şi frustrările de orice fel nu înseamnă nimic. Că dacă n-au nici un rol în educaţie au un sens metafizic. „Fericiţi cei săraci, că aceia se vor milui.“ Prima achiziţie comportamentală preţioasă.

Slăbesc reflexele de agregare. S-a plictisit de meciurile şi berile de la cămin, de barurile ceva mai stilate unde cafeaua caldă, ţigara şi banalizatul Sinatra dădeau iluzia melancoliei citadine, singurătăţii boeme, a unui decadentism cu ceva stil. (Depăşirea etapei estetice a vieţii, ar spune Kerkegaard). Prieteniile, sentimentele intense ale tinereţii se estompează, se cern, se răcesc. Unii pleacă definitiv în provincie. Valurile vieţii. Momentul când nu mai e o traiectorie comunică, scopuri asimilabile. „Nu mai ai ce-i spune.“ Sau senzaţia că totul se spune, nimic nu se transformă.

E momentul când fetele aleg să se mărite. E o modalitate de a împărţi camera şi cheltuielile la căminul Grozăveşti. Cele mai cinice aleg să devină amante, fac victime din bărbaţii de vârstă mijlocie, potenţi social, care încep să se gândească la a doua nevastă. Pentru aceştia reprezintă o scăpare din plafonarea domestică, sunt tinere, rafinate, inteligente, fertile. Posibilitatea unei a doua tinereţi. Au astfel viitorul asigurat, pot face o a doua facultate, se reorientează, se înscriu la un doctorat, eventual în relaţii publice.

Nu se mai duce la film, renunţă la frecventarea teatrelor. Toate acestea sunt divertismente studenţeşti. A văzut toate filmele la Cinematecă, a depăşit snobenia, face diferenţa între Polanski şi Tarkovski. Teatrul e nesatisfăcător, pentru că nu mai poate intra cu carnetul de student şi pentru că e o deşertăciune. Când nu e de bulevard, i se pare greu, elitar. Puţini se specializează în teatru şi critică de teatru. Câteva cursuri de profil din facultate îl pregătesc la un nivel mediocru, preferă să-şi ignore formaţia incompletă. N-are chef de complexe. De altfel, la Ateneu a ajuns şi mai rar. Se lasă vrăjit de ideea culturii de masă, de postmodernism. Ignoră sistemele clasice, ascultă Eminem, Sting, Tracy Chapman. Se plictiseşte repede. Are multă informaţie, nu are criterii. E dependent de Internet, care e din ce în ce mai ieftin.

Se apucă serios de scris. Şi până acum ţinea jurnal, scrisul defulează şi compensează orice frustrare. Realizează că n-are talent. Scrie în continuare. E posibil să nu se mai îndrăgostească. Se gândeşte la alianţe profitabile, care nu-l angajează afectiv. Analizează cu detaşare şi simpatie ideea de adulter. Îi devine clar că nu se mai poate lăsa de fumat.

Neputând deveni ce visează, începe să defăimeze idealurile tinereţii. Gândire, carieră universitară, scrisul cărţilor. Vulpea şi strugurii. Totul e van, nimic nu rămâne. Are o nouă pasă de misticism. Se căsătoreşte şi trăieşte cum dă Dumnezeu până la adânci bătrâneţe.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara