Ar fi trebuit, îmi spun,
după ce am aşezat titlul
acestui text, că s-ar fi
potrivit la fel de bine
şi altul, cum ar fi Portretul
artistului la maturitate,
dar pentru că pictorul
Cristian Sida aşază, în prefaţa
albumului, apărut recent la
Editura „CosmopolitanArt”
din Timişoara, o întreagă
demonstraţie a evoluţiei portretelor
sale, concluzionăm că
nu putem rupe pur şi simplu
textul de context şi nici să-l
lăsăm singur în bătaia privirilor
neofite!
Aşadar, deşi sună destul de orgolios
afirmaţia de mai înainte, vă propun,
în această însoţire, să recapitulăm
câteva etape de parcurs, despre care
am mai scris şi altădată în această
pagină, ale tânărului artist timişorean.
Şcolit în clasa maestrului său mult
iubit Romul Nuţiu, Cristian Sida îşi
cheltuieşte anii uceniciei experimentând
pe formula unui gestualism care
derivă din consumul propriu al „elanului
vital” bergsonian, la care aderase cu
mult înainte profesorul său. Este atât
de personal în această întreprindere
încât cu greu se poate desluşi firul
din care se adapă, pentru că inovează
tot timpul şi-şi fixează ca termen de
discuţie explorarea capacităţii de
exprimare prin culoarea supusă la
rândul său efectelor mecanice aleatorii.
Da, dar experimentul, pornit de la
Jackson Pollock mai întâi, se consumase
demult, atât în America, dar mai ales
în Europa. Drumul acesta era sortit
capitulării, remarca şi Cristain Sida
în prefaţa de care am şi amintit
aici, iar instinctul său, ajuns în criza
opţiunii de urgenţă, îi dictează alte
soluţii de investigare, fără a-l scoate,
însă, de pe drumul iniţial definitiv,
cel puţin ca procedură de dezvoltare
a suportului cadru în care îşi prefigurează
închipuirile sale. „Anatomiei umane,
scrie Cristian Sida, ii este integrat
taşismul, drippingul, gestualismul,
sub variantele informalului abstract”,
când se referă la portretele din albumul
„Martori”, despre care scriem acum,
dar înainte de asta personajele sale,
asemeni unor fantome, venind dintro
istorie greu de definit, străbat spaţiile
unor intersecţii de peisaj năucitoare,
în fapt nişte pânze dense ori rarefiate,
care înstrăinează umanitatea, golind-
o de sens. Ceea ce reuşeşte, însă,
artistul în această fază, este de-a
dreptul miraculos, iar asta nu i se
poate pune în cont decât tinereţii
sale, melancolia doar linge subtil
pânzele, acestea păstrându-şi o
seninătate îngheţată, exact în punctul
de dinainte de a se ruina.
Cu adevărat acest moment nu
este încă părăsit definitiv de artist,
chiar dacă portretele de acum ar
înclina spre un răspuns afirmativ,
pentru că postările recente din spaţiul
virtual ni-l arată încă în căutare de
soluţii pe spaţii mari, unde peisajul
devine cosmos lichid, în fapt un timp
anistoric ce curge peste fantomele
sale. Şi fac această precizare că nu
personajele se aşază în peisaj, ci ele
vin din străfunduri, dintr-un interior
neprecizat, ca dintr-un fel de subconştient
al lumii. Fiind atât de îndepărtate
orizonturile de pe unde se cheamă,
ajung înaintea noastră descărnate
şi, obosite de efort, nu mai au puterea
de a se aşeza decât rareori în plin
planul observaţiei. Ce se întâmplă,
însă, cu portretele din „Martori”, cine
sunt personajele aproape tragice din
cele o sută de lucrări? Am intuit încă
de la primul contact cu arta sa, a unor
lucrări, pe care le-am văzut în Galeria
Fundaţiei Jecza de la Timişoara, cu
ani în urmă, că personajele lui Cristian
Sida nu sunt altceva decât o trimitere
a sa într-o călătorie de adâncime,
într-un viitor ce devine istorie sub
ochiul privitorului. Mai apoi, urmărindu-
i evoluţia, am avut vaga impresie
că se aşază, pe un alt versant însă,
cum ar veni „spate în spate”, cu
Adrian Ghenie, aşa cum procedează
doi competitori duelişti înainte de
a ocupa poziţiile de tragere. Fac
aici şi o remarcă, nu lipsită de risc,
evident, că nu este cu nimic mai
prejos Cristian Sida în arta sa decât
mai norocosul său contemporan, deşi
nici el nu s-ar putea plânge, deoarece
piaţa franceză de artă, dar şi cea
germană, încep să-l absoarbă ca pe
un artist cu potenţial. Nu e timpul
trecut şi poate că într-o bună zi un
agent îl va scoate şi pe alte pieţe, mai
simpatice şi mai bogate decât cele
amintite deja. Să ne întoarcem acum
la portretele din album, începute,
cum zice artistul, în urmă cu zece
ani. Sunt lucrări executate pe diferite
suporturi, hârtie de ziar, cataloage
de magazin, hârtie de ambalaj, pânză
şi sunt mai înainte de toate un joc
subtil de introspecţie a propriei
persoane, dar şi imprimări ale unor
anonimi ce-i iau chipul sub propria
lor expresie. Acest jurnal de chipuri,
pare la început secundar, un fel de
însoţire accidentală a restului zilei
şi îi impune o întoarcere în anii uceniciei
când exersa la clasă ori acasă, la
atelier, desenul ca formă de luare în
stăpânire a obiectelor. Într-o discuţie
particulară se arăta teribil de iritat
că ucenicii de la pictură trec brusc
la forme de exprimare gestuală,
crezând că-şi scurtează drumul spre
„capodoperă”... Când vorbeşte despre
cum i-au naştere martorii săi, Cristian
Sida face apel la felul în care-şi
construieşte Giacometti personajele,
aşezând materie pe desenul iniţial,
instaurat pe armături de sârmă.
Undeva, în subconştient, acest desen
stăruie dominator şi la el, dar grafismul
acesta rămâne pierdut în memoria
artistului, pentru că atacul conştient
de culoare asupra sa este ceea ce-l
interesează în ultima instanţă. Lucrând
în culori acrilice, Cristian Sida, după
cum mărturiseşte, trebuie să-şi
acomodeze viteza de lucru cu textura
suportului pe care le aşază, de unde
deducem că experienţa anterioară,
căreia i-aş spune gestualistă, cu o
oarecare strângere de inimă, îi dau
siguranţa absolută în stăpânirea...
hazardului.
Sună paradoxal, dar se leagă fericit
de întâmplările aleatorii ce dau
expresivitate unică martorilor din
portrete. Şi cred că acesta este locul
în care Cristian Sida se desparte de
toţi experimentaliştii genului! Ca să
ducem, însă, textul de faţă la sensul
dat de titlu, înainte de orice apropiere
comparatistă, menţionez că echilibrele
şi tensiunile cromatice se întâmplă
cu viteze ameţitoare, ca şi când, de
cele mai multe ori, artistul s-ar afla
la bordul unui bolid, traversând un
neoexpresionism de cea mai bună
factură... Nu-mi rămâne, în încheiere,
decât să-l las pe el să vorbească despre
sine: „...picturile mele sunt populate
de personaje pe care nu le-am cunoscut,
pline de fantome pe care nu le-am
întâlnit, pline de stihii ale trecutului
care mi-au locuit mintea, cu care am
împărţit un spaţiu întunecat, pline
de îngeri pe care nimeni nu i-a văzut,
pline de personaje care nu au depus
niciodată mărturie la vreun proces,
decât la cel al vindecării, vindecarea
de mine însumi!”.
