P. cu figura lui pură, veşnic somnoroasă, de înger iudaic suferind de conjuctivită.

Un înger dolofan, cu ochelari, dând din cap mereu, aprobând ceva, sau negând, nu se ştie ce...

*
Cele patru ţigănci transilvănene copile de 13-14 ani, îmbrăcate strident, dar frumos colorate, având şolduri mari, cizme de piele de bou şi mergând neruşinat crăcănate, râzând între ele, cu gesturi aproape obscene, de femeie bine cunoscătoare, - aşa i s-ar fi părut cutăruia, mort după ţigănci, râzând crăcănate, genul lui.

Când ajunse deodată în Piaţa Amzei, înţelese că de piaţa asta (ceva) îl lega definitiv...

*
Relaţia stăpân-slugă... Dintre V. şi R., să spunem.

R. sluga, preia ura stăpânului, a lui V., dar şi-o însuşeşte perfect, şi fiind inteligent se desprinde de ea, - de ură -, iar "stăpânul" imită fără să ştie firea aceasta, a sclavului, găsind în ea un soi de lucru necesar, uneori, dar uitat, nepotrivit lui...

*
Sau şi mai bine, mai clar. Sclavul preia ura stăpânului, dar având prea multe (de urât), se detaşează treptat de ea, în timp ce patronului începe să-i lipsească ceva, se obişnuise, şi obişnuinţa asta îl face s-o regrete...

Şi când regreţi ceva, care s-a petrecut, înseamnă că ai nevoie de acel lucru, ca de ceva necesar.

*
Arta portretului. Când omului simplu fără gust artistic i se face un portret, - desen ori ulei -, el se arată mirat de nepotrivire, nu e ca poza foto, din buletin - şi spune chiar "nu sunt eu, domnule, l-ai făcut pe altul ce, ăsta-s eu, am eu ochii ăştia, zbanghii, nasul aşa", - şi se declara nemulţumit de portret...

*
Adevărul este că are dreptate. Nu este el. E cum îl vede artistul. Cum l-a văzut el, chiar în clipa aceea...

Nici el, subiectul, nu ştia cum arăta în acel moment. De bucurie, ochiul îi sclipea într-un fel; ori cine ştie din ce altă pricină.

De suferinţă, obrazul era tras, emaciat, dându-i ceva de sfânt, când el e un şmecher. Tipul pictat nu se recunoaşte deloc.

Artiştii ăştia sunt nişte mincinoşi.

Asta e concluzia. Să nu ai încredere în ei.

Te face cum crede el, nu cum eşti tu, numai Dumnezeu ştie.

Chiar şi la inşi evoluaţi, cu gust artistic cert întâlneşti asemenea reacţii... Mai fine, dar trădând aceeaşi neînţelegere a artei portretistice...

Ceva foarte bine ascuns zace în figura omului. O părticică din nas, un muşchi al feţei, necontrolat, o arcuire a urechii, răsfrângerea unei buze, - nimicuri, pe care dacă intuiţia artistului le pune laolaltă, potrivit viziunii sale, iese cu totul altceva decât ce se vede pe o fotografie trasă la minut.

Unii par mai frumoşi decât sunt ei în realitate. Pe alţii, nu ştii ce îi urâţeşte, când ei par absolut normali.

Artistul pare că are pe dracul în el...

Unu, pozat aşa, de nerecunoscut, exclamă, ca tot românu': "Domnule, m-o fi deocheat, mă duc la popă să-mi zică ceva, să-mi facă un parastas, să mă calce, să mă stropească cu ceva, a intrat dracu-n mine, nu-i de glumă, iar pe artistul ăla de l-oi mai vedea, mă-nchin, uite-aşa, şi scuip şi de trei ori în cele trei vânturi, că al patrulea nu ştii de unde-o bate, zău, şi tot e bine că până acu^ nu ţi s-a-ntâmplat nimic rău, să paralizezi, să nu te mai recunoşti în oglindă sau mai ştiu eu ce, Doamne fereşte, să ne ferească Sfântul de rău!...