Mihai Cantuniari este înzestrat cu sensibilitatea plină de căldură a poetului (care a fost şi care rămâne în mod structural) şi cu luciditatea rece a unui spirit plin de intransingenţă (prozatorul stând multă vreme aproape neobservat în umbra poetului şi a hispanistului). Parcurgând "Bărbatul cu cele două morţi ale sale" (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007) cititorul are de la bun început percepţia unui autor mânuind cu precizie meşteşugul naraţiunii - dar şi al descrierii, al evocării şi al portretului literar -, altfel spus stăpân pe arta, nu la îndemâna orişicui, a comunicării cu tâlc, cu miez şi cu har, care vine din spaţiul eposului popular trecut prin filtrul prozei noastre culte, cu tot rafinamentul de rigoare.
Forma de jurnal a scrierii este suficient de generoasă, pentru a-i permite autorului realizarea unui complex epic remarcabil, înăuntrul căruia descoperim eseuri şi medalioane, nuvele concentrate şi povestiri în ramă. Planul prezentului se împleteşte, în mod constant dacă nu programatic, cu planul trecutului, fără ca să li se poată găsi prea multe în comun. Aserţiunea poetico-filosofică eminesciană "Tot ce-a fost ori o să fie în prezent le-avem pe toate"... nu este potrivită în acest caz, aşa cum nu funcţionează nici în cazul lui Creangă, cel din "Amintiri". Mihai Cantuniari se arată sceptic în privinţa epocii actuale, pe care o traversează cu preţul unor dramatice frământări interioare ("Trecutul regăsit mă încântă..., pe când prezentul doar îl îndur", p. 96) şi îşi recapătă tonusul vital şi privirea senină doar atunci când îşi evocă anii de copilărie, adolescenţa şi prima tinereţe, cu neuitatele lor trăiri, experienţe, împliniri şi deopotrivă cu erorile şi neîmplinirile lor: "E minunat să luneci dus-întors prin vremi, înghiţind deceniile ca pe stridii" (p. 173).
De ce cartea aceasta ne apare mai originală şi mai convingătoare decât multe din scrierile "non fiction", care circulă astăzi? Pentru că, în mod remarcabil şi surprinzător, evocând anii "obsedantului deceniu", autorul nu înnegreşte şi nu anatemizează totul fără discernământ, ci face disocierile necesare, sesizând că, în ciuda vicisitudinilor istorice, acelea au fost "ultimele timpuri normale" (p. 90), pe care el, cel născut la începutul epocii postbelice, a avut norocul să le mai "apuce": cu ţăranii încă stăpâni pe pământurile lor şi necorupţi de colectivizare, cu ultimii exponenţi ai vechii lumi burgheze - din rândul căreia făceau parte şi bunicii săi - trăind încă în casele şi, măcar parţial, pe proprietăţile lor şi continuând să se bucure de respectabilitate în ochii comunităţii - iar în şcoli, cu o bună parte din "excelentul corp profesoral interbelic" aflat încă la datorie. Pe atunci, îşi aminteşte memorialistul, "sătenii... aveau teama de Dumnezeu, dar şi respectul înnăscut al adevăraţilor ţărani" (p. 93). Talentul narativ al autorului este cel mai bine pus în evidenţă când sunt evocate, fără respectarea unei cronologii stricte, după inspiraţie ori dispoziţie, dar întotdeauna cu fler, cu haz şi cu nerv, întâmplările, desigur memorabile, ale anilor de copilărie. În acest sens sunt de amintit relatările despre scăldatul la hârdău în ograda bunicilor ori despre năzbâtiile săvârşite cu inocenţă în timpul vacanţelor la ţară, la Vârteşcoiu, în Vrancea, cum este cea cuprinsă în povestirea intitulată solemn "Marea scenă a potcoavei" sau păţania cu pântecariţa, "când - mărturiseşte autorul - am jucat fără voie rolul de sconcs". Memoriei prodigioase a naratorului nu îi scapă nici micile întâmplări aparent banale având drept protagonişti fiinţe necuvântătoare, pe această linie tematică existând o anumită înrudire cu scrierile de gen din literatura interbelică. O atestă, între altele, istorisirea cu puiul de vrabie salvat de la moarte sau cea despre câinele de pripas care aşteaptă zile la rând în ger şi zăpadă, într-o staţie de tramvai, întoarcerea unui locatar din blocul pe lângă care se aciuiase. Revenind la prezentul postdecembrist, autorul nu omite să remarce sarcastic: "Acum omului comunitar îi corespunde câinele comunitar" (p. 69). Un avocat iscusit se dovedeşte, pe de altă parte, autorul, atunci când îşi construieşte pledoaria, plină de probe peremptorii, în favoarea tineretului din generaţia 60, căreia şi el îi aparţine. Cine ar crede, astăzi, că în deceniul şapte tinerii nu ştiau decât să scandeze lozinci şi să-i aplaude pe conducători de 1 Mai şi 23 August se înşală. În mod aproape patetic, autorul ţine să precizeze: "Tinerii de atunci se mulţumeau cu mai nimic şi tot plini de entuziasm erau, tot vitali, tot simpatici. Credeţi-mă!" (p. 159). Crescut în Bucureştiul acelei epoci, memorialistul a beneficiat din plin de liberalizarea regimului comunist la sfârşitul epocii Dej şi din primii ani ai epocii Ceauşescu, care a dat românilor atâtea speranţe, infirmate, din nefericire, în deceniile următoare. El îşi aduce aminte cu nostalgie de "ceaiurile" dansante ale tinerilor şaizecişti, de idilele romanţioase înfiripate precoce, pe băncile şcolii sau în vecinătăţile locuinţelor de la bloc, şi cărora nici un politruc şi nici vreo altă oprelişte de ordin ideologic nu le putea sta în cale, şi nu ezită să treacă în revistă, cu o sinceritate totală şi cu un real şarm evocator, propriile peripeţii sentimentale, nu puţine la număr, astfel că deliciul lecturii, cel puţin sub acest aspect, este asigurat. Cât despre tinerii intelectuali de atunci, aceştia se resincronizau din mers cu civilizaţia şi cultura Occidentului, generaţia lor fiind "contaminată de toate curentele epocii, printre care existenţialismul" (p. 289). Pledoaria făcută pentru muzica rock (Elvis Presley, Buddy Holly, Chuk Berry, Ray Charles şi mulţi alţii) este legitimă şi firească, dar şi convingătoare, având în vedere că muzica occidentală a "generaţiei beat" a avut partea ei de contribuţie în modelarea sufletească a tineretului român din acei ani (şi de mai târziu) şi a condus, în felul ei, la destrămarea Cortinei de Fier şi la prăbuşirea Zidului de la Berlin.
Cartea capătă, în schimb, accente dramatice, atunci când vine vorba de prezent şi trebuie să concedem că autorul are toate temeiurile să fie sceptic. Evenimentele din 1989 poartă pecetea unui păcat originar, fiindcă ceea ce s-a petrecut atunci a fost, de fapt, doar "o sângeroasă rotire a cadrelor" (p. 333), după care societatea românească a luat-o razna, producând o clasă politică incompetentă şi un soi de capitalism în care "nici o avere... nu s-a clădit prin muncă cinstită" (p. 224), de fapt "o parodie mimând democraţia", căci "nu există democraţie în sărăcie". Rechizitoriul se amplifică, autorul demască pe rând tot ce este reprobabil - impostura, lipsa de cultură şi de bun-simţ, prostia şi mitocănia etc., toate adunate la un loc dând "o lume pe dos, plată şi cretină când nu e criminală, dominată fiind doar de forţa banului" (p. 304). Dar nu numai societatea, considerată în ansamblu, frizează monstruosul, acest element se regăseşte şi la nivel individual, la "omul nou", sintetic şi expresiv prezentat drept o entitate cu "sensibilitate de Caliban, estetică de Frankenstein (şi) gingăşie de Godzilla" (p. 308). Nici Horia-Roman Patapievici nu s-ar fi putut exprima în termeni mai potriviţi. Accente dramatice se regăsesc şi în paginile referitoare la condiţia omului de litere şi de cultură în general şi la propria condiţie în mod particular: "Cu un ochi mă uit la talonul de pensie pe care scrie mare şi lăbărţat: 1.520.000 lei, iar cu celălalt la lista abia afişată în bloc, conţinând suma de plată pentru întreţinerea de luna trecută: 2.240.000 lei! (...) Am scris şi am publicat zeci de cărţi... şi cu ce m-am ales, materialiceşte vorbind?" (p. 223-224). Boala fiului Radu, temă recurentă a jurnalului, şi propria sa boală, al cărei debut aproape suprarealist este evocat într-o memorabilă naraţiune (p. 118-125) se adaugă şi ele seriei cauzale care justifică disconfortul existenţial pe care îl resimte autorul sortit să-şi ducă zilele "îmbătrânind tăcut pe canapele roase" (aşa cum suna, plin de înţelesuri, titlul iniţial al cărţii, menţionat şi de Alex Ştefănescu în "Istoria" sa, dar modificat de către editură).
Elaborate între anii 2001-2005 ("în faţa computerului, ca într-un confesional"), consemnările din cartea de faţă nu cad nici o clipă în monotonie şi stereotipie, autorul desfăşurând o iscusită strategie a discursului epic-confesiv prin care captează şi menţine trează atenţia cititorului, care pentru el reprezintă cea mai respectabilă (şi credibilă) instanţă critică.